S-a născut la 24 noiembrie 1904. A trecut la Domnul la 4 decembrie 1998, având vârsta patriarhală de 94 de ani.
Fratele Nicolae a fost un veteran al Oastei Domnului. L-a cunoscut pe Părintele Iosif, de la care a primit cărţi şi foi pe care le-a dus fraţilor din întreg ţinutul Banatului, până departe în munţi, cu bicicleta, pe care o pusese în slujba Domnului. Activitatea sa de misionar voluntar al Oastei este consemnată în foaia «Isus Biruitorul», nr. 4 din 19 ianuarie 1936, la pagina 6, în cadrul rubricii «Bicicliştii Oastei», unde apare fotografiat alături de bicicleta de care se folosea în lucrul Domnului. Pe bicicletă, în faţă, avea un steguleţ al Oastei, iar în spate se afla fixată nelipsita lădiţă pentru transportul publicaţiilor, ce le ducea spre difuzare celor care aveau nevoie de ele şi nu ştiau de unde le-ar putea procura.
A ajuns fratele Nicolae, astfel, şi pe la Mănăstirea Radna, pe Mureş. Neobositul şi harnicul nostru lucrător trebuie să ne rămână o pildă de jertfă grăitoare şi un model despre cum poate fi slujit Hristos, Mântuitorul nostru.
Deseori, venea din lungile sale călătorii, prin ploi şi prin ninsori, cu bicicleta uneori stricată, flămând, însetat, desculţ şi cu picioarele pline de răni. Undeva pe Mureş, unui preot i-a fost milă de el, văzându-l cum arată şi i-a dat bani pentru întoarcerea acasă cu trenul. Unii fraţi îl primeau cu dragoste, alţii nu-l primeau, gândind că poate o fi vreun sectar. El primea cu bucurie şi una şi alta, ştiind că nu lui, ci Domnului Îi sunt adresate atât preţuirea, cât şi învinuirile.
A fost fratele Bihoi, aici în Banat, singurul misionar care a vestit adevărul lui Iisus cel Răstignit şi Jertfa Lui cea Sfântă din Biserica pe care o iubea cu tot sufletul şi în care era şi crâsnic.
L-a iubit pe Domnul şi s-a alipit de El încă de tânăr. Mi-a povestit odată cum a fost întoarcerea lui la Domnul. Iat-o:
Era duminică. Fraţii de la Câlnic au venit la biserică şi au făcut acolo adunare de Oastea Domnului. El se afla la joc, împreună cu flăcăii satului. Dar când a auzit că în biserică se ţine o adunare a Oastei, a părăsit jocul şi s-a dus la adunare. Aşa s-a predat Domnului şi nu s-a mai despărţit apoi de El niciodată. Tot restul vieţii L-a urmat pe El şi L-a mărturisit cu dragoste peste tot.
A participat şi la Sfatul Frăţesc din 12 septembrie 1937, cel cu Moţiunea, apoi la înmormântarea Părintelui Iosif.
În vremea ateismului, când Oastea Domnului era interzisă în toată ţara, chiar şi în biserici, steagul Oastei din Ezeriş a fost scos afară din biserică. Fratele Nicolae l-a luat la el acasă, iar mai târziu l-a dat fratelui Traian Dorz pentru muzeul Oastei, împreună cu cruciuliţa sa.
Pe vremea acestor sfinţi înaintaşi credinţa însă nu era aşa cum este astăzi. Azi toate par făcute la normă: şi credinţa, şi dragostea, iar ochii nu mai pot plânge, că sunt uscaţi de lacrimi. Părinţii noştri din vremea fratelui Nicolae plângeau şi la o cântare, şi la o simplă întâlnire cu fraţii. Ce inimi de aur erau atunci! Mergeam cu fratele Nicolae pe la Sălaşe, la adunările cele de doi sau trei. Odată, în urma unei pâri din partea unor fraţi prefăcuţi, mincinoşi sau fricoşi, a fost luat şi fratele Nicolae la Securitate, împreună cu valiza sa plină cu cărţi. L-au ţinut acolo vreo două zile, numai în întrebări, dar nu L-a tăgăduit pe Domnul şi n-a pârât pe fraţi, ci a răbdat şi a tăcut, iar mie îmi spusese să mă rog, citind psalmi, cât timp va fi dus ca să dea seamă de credinţa sa.
Pentru mine, fratele Nicolae n-a fost numai un frate mai mare, ci a fost un frate bun, la care am aflat înţelegere şi ajutor, eu fiind străin în acest sat.
După Revoluţia din decembrie 1989, el nu s-a mai putut deplasa, decât cu bâtele, până la şosea. Când veneam de la biserică, treceam să-i duc anafora şi să-i vorbesc despre frumoasele adunări ale Oastei, care se desfăşurau acum cu acordul Sfântul Sinod al Bisericii noastre Ortodoxe. Se bucura şi el nespus.
Când însă i-am vorbit despre dezbinătorii Oastei… s-a întristat, zicând: „Aceştia n-au cunoscut niciodată Oastea Domnului; poate doar din cărţi să fi aflat ceva despre ea. Ei n-au gustat din greutăţile ei, căci au fost ocupaţi cu studiile prin şcoli…“
Multe din activităţile fratelui Nicolae sunt şi vor rămâne scrise numai în Cartea Vieţii şi vor fi răsplătite numai de mâna milostivă a Domnului, în cer. Acum se odihneşte Acolo, lângă soţia sa credincioasă, Ana, plecată la odihnă cu douăzeci şi cinci de ani mai înainte.
La privegherea sa, au venit fraţi din Reşiţa, Cornuţel, Caransebeş, Bucoşniţa, Petroşniţa. A vorbit părintele paroh, Valentin Popovici, care iubeşte mult Oastea. Apoi au vorbit fraţii: Petrică Pocitar, Vasile Dobra, Nelu de la Bucoşniţa şi alţii. Au fost mulţi săteni. Tuturor le-a plăcut o astfel de petrecere, nu cum sunt obiceiurile cele lumeşti de la privegheri, cu jocuri de cărţi şi glume slabe.
Duminică dimineaţa au venit din nou fraţi şi surori mult mai mulţi. În acord cu părintele, am mers la biserică încolonaţi şi cântând. Acolo s-a slujit Sfânta Liturghie, la care a participat şi părintele Costel Şodângă, din Soceni, după care a avut loc slujba înmormântării.
Familia s-a achitat frumos de cele ale „Martei“. Nu s-au servit băuturi alcoolice, ci numai mâncare de post.
Să te odihnească Domnul în corturile Sale veşnice, scump şi preaiubit frate Nicolae!
Fratele Gheorghe MIHUŢ – Ezeriş
