În vremea asta, şcoala din Vidra de Sus, satul lui Avram Iancu, din care se trăgea cea de-a doua mamă a lui Iosif, rămăsese fără învăţător.
Mama, grijulie faţă de Iosif, îşi avea planurile ei.
Ea puse la cale, prin fraţii şi prin rudeniile pe care le avea în satul lui Avram Iancu, să-l cheme pe Iosif deocamdată ca învăţător acolo. Preot nu putea fi sfinţit decât după căsătorie, iar Iosif încă nici nu se gândise la acest pas.
Era cu vreo câţiva ani înainte de primul mare război, când proaspătul teolog primi chemarea pentru slujba de învăţător în Vidra de Sus. Satul era alcătuit din mulţi locuitori, moţi săraci, cu căsuţele din lemn de brad aşezate pe Valea Arieşului, dar şi cu multe alte căsuţe răspândite pe sus, pe dealurile şi văile munţilor, până departe sub păduri.
Pe lângă îndatoririle şcolii, satul sărac de moţi avea atât de multe alte nevoi.
Tânărul învăţător – cu inima lui curată şi plină de milă faţă de marile şi multele dureri de tot felul ale celor între care venise – le vedea, suferea pentru ele şi căuta din toate puterile lui să le uşureze.
În vremile de pace, marea mulţime a bărbaţilor din satul Vidra, ca şi din toate satele de moţi, nu era pe acasă. Erau unii la pădure, făcând ciubere, scânduri, şindrile… Alţii, duşi cu acestea, încărcate pe căruţe sau pe cai, până departe, prin satele şi târgurile câmpiilor ţării, unde le schimbau pe „bucatele“ ce le aduceau apoi, în schimbul ciuberelor, la familiile lor. Alţii erau răspândiţi până cine ştie unde, pe la felurite munci prin ţară, ca să-şi câştige pâinea zilnică pentru ei şi ai lor. Căci în sat, în afară de lemne şi iarbă, nu se făcea mai nimic. Pe vremea aceea, moţii mergeau pe jos, cu ciubere, până pe la Budapesta, până pe la Viena…
În Vidra, bătrânii, văduvele, bolnavii, orfanii şi cei care nu mai aveau pe nimeni erau destui. Iar oamenii aceştia, de care cam toţi se feresc, îndată ce au cunoscut că tânărul învăţător îi iubeşte şi îi ajută, erau zi şi noapte pe capul lui, fiecare rugându-l câte ceva.
O mare parte din vremea şi din puterea lui şi-o cheltuia citind scrisorile celor plecaţi şi scriindu-le înapoi, căci femeile şi bătrânii aproape nici unii nu ştiau carte.
Alţii veneau la el cu plângeri şi cereri, fiind nedreptăţiţi de autorităţile străine.
Alţii, înfometaţi şi goi, veneau pentru un ban sau pentru o haină. Nu ieşeau unii până ce intrau alţii.
Dar, deşi ocupat peste măsură cu treburile lui şi cu nevoile altora, totuşi învăţătorul Iosif nu uita rugăciunea şi meditaţia. El simţea că tocmai acum, în munca şi lupta cea grea în care a ajuns, are mai multă nevoie de puterea şi de lumina pe care o primea prin părtăşia cu Dumnezeu în meditaţie şi reculegere.
Trăirea în mijlocul poporului şi faptul că lua parte atât de dureros şi de adânc la toate nevoile trupeşti şi sufleteşti ale celor mai sărmani şi mai nefericiţi dintre fiii neamului său îi zguduia sufletul. Şi îi deschidea tot mai adânc ochii asupra marilor trebuinţe ale bieţilor oameni şi asupra arzătoarelor lor nevoi, pentru care va trebui de acum să-şi dăruiască şi el viaţa.
Multele nedreptăţi ce li se făceau oamenilor de către legiuitorii străini…
multa nepăsare vinovată a celor care erau datori să ajute la îndreptarea relelor, dar nu ajutau…
multul întuneric al neştiinţei de carte sau al neştiinţei despre mântuirea sufletelor lor, în care erau lăsaţi bieţii oameni…
multele rele, păcate şi boli care bântuiau familiile şi vieţile acestor neajutoraţi,
toate acestea îi frământau şi îi îndurerau sufletul lui Iosif, care suferea pentru fiecare în parte şi pentru toţi împreună.
Bieţii oameni, care abia îşi mai puteau purta necazul lor singuri, îndată ce simţiră că învăţătorul lor este omul lui Dumnezeu, veneau, fiecare să se uşureze pe sine, aruncându-şi necazul asupra lui. Şi el le primea şi se încărca cu toate ale tuturora.
Multe necazuri a avut a păţi el cu autorităţile străine de atunci, pentru binele pe care lupta să-l facă sătenilor lui nedreptăţiţi şi săraci.
Însă curând satul rămăsese şi fără preot. Atunci, toată mulţimea poporenilor, adunată în mijlocul satului strigă într-un glas:
– Domnul învăţător să ne fie preot!
Era pe la sfârşitul anului 1911.
S-a aranjat în grabă căsătoria tânărului Iosif cu o fată, Iuliana, fiica unui nepot al lui Avram Iancu, anume Iosif, dar înfiată de un frate al acestuia, pe nume Alexandru.
Nunta s-a ţinut în sat, la familia miresei, în toamna anului 1911, afară, la mese din scânduri de brad, sub coviltire de căruţe moţeşti, cu mulţi săteni din Vidra şi cu puţine rudenii venite din Certege. Iuliana, mireasa, fiind „de neam mare“, avea multe rudenii; iar mirele fiind omul lui Dumnezeu, aceasta a făcut ca la nuntă să ia parte atunci o mare mulţime.
Fratele cel mai mic, Dionisie, îşi aminteşte că el avea pe atunci cam 17 ani şi că a mers la nuntă, peste dealuri şi văi, călare pe calul tatălui său.
După căsătoria cu Iuliana, învăţătorul Iosif a fost sfinţit ca preot acolo, în Vidra de Sus, unde fusese învăţător.
Noua familie părea uneori fericită, deşi, ca fire, cei doi soţi erau foarte mult deosebiţi unul de celălalt.
Pentru tânărul Iosif, noua însărcinare a preoţiei era şi mai grea decât prima. Pe lângă îndatoririle familiale, cele de duhovnic ale unei turme atât de necăjite şi de lipsite, se ridicau îndatoriri şi răspunderi nespus mai mari şi mai grele decât cele pe care le cunoscuse înainte, ca învăţător, între ei.
Chiar cel mai bun om, până când încă nu ocupă nici un loc de răspundere, de obicei, ia lucrurile în foarte uşor. Dar, îndată ce ajunge să se vadă în fruntea unei mulţimi de care răspunde, nu mai judecă lucrurile tot aşa de lesne. Ci din ce în ce cu tot mai mult simţ al datoriei şi al răspunderii.
În curând începu războiul. Necazurile şi greutăţile se înmulţiră. Munca şi răspunderea deveniră mai mari, grija şi durerile deveniră mai grele.
În 1912, i se născu primul copil, o fetiţă, Olimpia. O nouă dragoste veni, o dată cu ea, în viaţa tinerilor părinţi, dar şi o nouă povară. Inima tatălui se legă cu drag de această nouă iubire, care însă avu să treacă prea curând prin încercarea cea grea. În anul următor, îngerul morţii luă viaţa fetiţei şi copilaşul drag muri în braţele tatălui, la vârsta când abia ştia să spună „tată dragă!“…
În următorul an, 1914, i se născu al doilea copil, un băiat, căruia îi pusese numele Tit-Gheorghe. Inimile părinţilor îl primiră ca pe o mare mângâiere în locul pierderii fetiţei; şi începură să se lege de el cu o mare iubire. Dar, tot la vârsta când începea să vorbească, atunci când copilaşii sunt mai drăguţi şi mai frumoşi, voia cea tainică a lui Dumnezeu îngădui, din nou, îngerului morţii să treacă pragul casei acesteia. Din nou inima îndurerată a tatălui legăna lângă ea, cu durere, trupşorul copilului înfierbântat de frigurile morţii… Şi ultimul cuvânt de „tată dagă!“… rămase ca o nouă săgeată arzătoare şi dureroasă în inima sa…
Dar Tatăl nostru cel Ceresc este nemărginit de bun. În locul celor doi copilaşi pierduţi, în al cincilea an de căsnicie, veni în casă al treilea copil. De data asta tot un băiat. În amintirea frăţiorului său mort cu un an înainte, Părintele îi puse, din nou, numele aceluia, căci şi-a zis: „Domnul îmi dă o nouă mângâiere, pe care cred că mi-o va păstra, în locul celei ce mi-a luat-o“.
Şi, într-adevăr, pe acest copil Dumnezeu i l-a lăsat ca pe o mare mângâiere şi bucurie în marile lovituri şi lupte ale vieţii sale, care aveau să înceapă în curând.
O conştiinţă deja formată, cum era aceea a tânărului preot Iosif, maturizat de durerile personale, ca şi de trăirea durerilor altora, începu să înţeleagă, cutremurător de adânc, ce slăvită este chemarea lui de preot. Dar şi ce grea îi este răspunderea pentru împlinirea acestei chemări.
Din conştiinţa acestei mari răspunderi izvora acum puterea predicilor tot mai zguduitoare pe care le rostea cu lacrimi poporului său, din mijlocul bisericuţei de lemn, din Vidra, în duminici şi sărbători, la nunţi sau la înmormântări.
Sătenii le ascultau cutremuraţi, cu ochii aţintiţi la el, mărturisind că niciodată nu mai auziseră pe cineva vorbindu-le astfel.
Din conştiinţa acestei mari răspunderi izvora puterea nopţilor petrecute îndelung în meditaţie asupra Sfântului Cuvânt al lui Dumnezeu, Biblia. Şi ceasurile petrecute în rugăciuni înlăcrimate deasupra Psaltirii mamei neuitate.
Din conştiinţa acestei mari răspunderi izvorau scrierile şi tâlcuirile inspirate, articole şi predici, pe care începu să le publice tot mai des în diferitele ziare, reviste şi gazete, toate ţintind îndreptarea neajunsurilor din popor şi mântuirea sufletelor din păcate.
Din conştiinţa acestei mari răspunderi izvora puterea bunătăţii şi răbdării cu care asculta şi alina durerile felurite ale tuturor celor care veneau la el să-i spună sau să-i ceară ceva…
Anii lungi ai războiului aduceau tot mai multe nenorociri şi pierderi. O, cât de mare este chemarea preotului şi cât de dăruită altora trebuie să-i fie viaţa lui în alinarea şi îmbărbătarea celor din jurul său!
Astfel, încetul cu încetul, rugul se aprinse şi jertfa începu să se aşeze tot mai ascultătoare pe altarul milei şi binefacerii de pe care trebuia să se înalţe, cu o deplină dăruire lui Dumnezeu, spre limpezirea multor adevăruri şi spre mântuirea multor suflete.
Dar drumul şi şcoala suferinţelor sale abia începură. Pentru a putea fi cu adevărat al tuturora, el trebuia să nu mai aibă pe nimeni. Si pentru a putea ajunge legat cu totul de Cer, trebuia să i se rupă toate legăturile de pe pământ.
Anul 1918 prevestea, în sfârşit, apropierea încetării marelui război care măcinase, timp de patru ani în chip atât de cumplit, viaţa şi vieţile a milioane de oameni… În nădejdea aceasta se mângâiau şi se rugau bieţii oameni, încercând să-şi lege rănile grele ale războiului ce părea că trece cu fâşiile slabe ale păcii care părea că vine.
La începutul anului, venise în familie al patrulea copil… De data aceasta, o fetiţă, care primi un nume neobişnuit: Augustina.
O bucurie luminoasă era în familie sufletul cel nou şi frumos care creştea, înviorându-i fericit atât pe cei doi părinţi cât şi pe frăţiorul Tit care era nedespărţit de leagănul surioarei lui.
Dar, sfârşitul anului 1918, ce aducea bucuria încetării războiului în toate casele lumii, avea să aducă în casa Părintelui Iosif cea mai mare şi mai grea durere.
Greutăţile şi mizeriile războiului făcură să izbucnească o molimă îngrozitoare, numită gripă spaniolă, ce secera fără milă sute şi sute de vieţi peste tot.
Sub forma acestei boli, Voia cea nepătrunsă a lui Dumnezeu îngădui să intre, a treia şi a patra oară în casa Părintelui încercat, din nou, îngerul cel cu faţa acoperită, al morţii.
Întâi se îmbolnăvi mama… Frigurile cumplite îi aduceau în trupul ei tânăr, când flăcări, când gheaţă… Şi, cu toate că avea o fire curajoasă şi o statură puternică, în câteva zile era pe moarte. Lângă patul de moarte al mamei, era legănuţul fetiţei, care fu atinsă şi ea de aceeaşi boală.
Copilaşul Tit stătea cu tăticul lui privind îndureraţi şi plângând la cele două fiinţe iubite care se topeau văzând cu ochii, în febra morţii.
Şi Părintele Iosif, care nu mai răzbea cu înmormântările altora, trebui să vadă curând alte două înmormântări în casa şi în viaţa familiei lui.
În braţele lui, soţia îşi sfârşi scurta şi marea suferinţă, suspinând: „Soţul meu drag!…“.
În timp ce scoteau din casă coşciugul, cu mama, copilaşul Tit vedea lângă perniţa surioarei lui, aprinzându-se lumânarea morţii şi pe tăticul lui zdrobit de cele mai grele două lovituri…
Au fost acele zile şi acele înmormântări, pentru toţi oamenii din împrejurimile acelea, ceva de neuitat. Nu era suflet să nu ia parte cutremurătoare la durerea Părintelui lor iubit.
Şi alte două morminte scumpe se alăturară lângă cele două, în inimile celor doi, rămaşi mai amărâţi şi mai fără nimeni, ca oricare pe lume…
O, cât de zdrobitoare trebuie să fi fost durerile prin care a trebuit să treacă atunci sufletul sfâşiat al tânărului tată şi soţ!
Iată, ce mişcător şi înduioşat îşi aminteşte el, mult mai târziu, în cele mai frumoase din meditaţiile lui, despre acele dureroase împrejurări din viaţa lui, pe care atunci nu le putea nici el înţelege îndeajuns:
„…Domnul ne atrage în diferite chipuri la pieptul Său. O, cum nu înţeleg oamenii că şi necazurile şi suferinţele, încercările şi izbeliştile vieţii ne sunt o atragere a Domnului, ca să ne aplecăm la pieptul Lui, să-L aflăm pe El şi să ne rezemăm în El şi în odihna Lui!
Eu mă gândesc la mine în câte chipuri şi feluri m-a atras Domnul la El şi m-a învăţat să mă reazem numai în El.
A fost o vreme când m-am rezemat în cuibul ce-mi făcusem şi în averea ce-mi strânsesem. Dar acest reazem s-a prăbuşit pe neaşteptate. Cuibul casei mi s-a spart şi a trebuit să plec în lume pribeag.
M-am rezemat în prieteni, dar curând am aflat cât de slab şi de nestatornic este şi acest reazem.
M-am rezemat în desfătările lumii, dar, vai, amar şi mincinos mi-a fost pe urmă şi acest reazem.
Pe mama abia am cunoscut-o, ca să mă reazem de pieptul ei…
O, Scumpul meu Mântuitor, poate că Tu ai voit aşa! Tu mi-ai răsturnat toate reazemele cele lumeşti, ca să Te aflu pe Tine, Reazemul cel minunat al vieţii mele! M-ai trecut prin suferinţe, m-ai izbit cu lovituri, ca să pierd toate reazemele cele lumeşti, să Te aflu pe Tine, să mă apleci la pieptul Tău şi să mă reazem numai în ajutorul Tău. Mă simt dator să-Ţi mulţumesc şi din acest loc, pentru această aplecare a vieţii mele spre reazemul Tău cel scump şi sfânt…“
«Lumina Satelor» nr. 25, din 17 iunie 1928
Apoi continuă: „…O, ce moarte liniştită şi fericită este moartea celui care se reazemă pe braţele cele dulci ale Mântuitorului!… În clipele morţii, fiecare muribund caută braţe în care să moară. Soţul moare în braţele soţiei, soţia în braţele soţului, părinţii în braţele copiilor, copiii în braţele părinţilor. În clipele morţii, este ceva ce-l face pe om să-şi caute un reazem, un ajutor sufletesc.
…De când eram preot la ţară îmi aduc aminte că mi-am îngropat, pe rând, trei copii. Sărmănuţii de ei! Moartea lor mă urmăreşte şi azi. Fiecare dintre ei n-a putut muri decât în braţele mele. Au murit în braţele mele, strigând: „Tată dragă!“. Pe urmă mi-a murit şi soţia în braţele mele strigând: „Soţule dragă!“. Braţele mele erau un reazem, un sprijin sufletesc pentru trecerea lor în cealaltă lume…
Moartea lor mă urmăreşte şi azi cu lacrimi în ochi. Dar, mai mult decât moartea lor, mă înfioară astăzi gândul că şi sufletul caută braţe sufleteşti în clipele morţii. Mă urmăreşte azi întrebarea: în braţele cui voi depune sufletul meu? Slavă Ţie, Mântuitorule, că m-ai scăpat de gândul acesta înfricoşat! Eu voi muri liniştit în braţele Tale!…“
«Lumina Satelor» nr. 29, din 15 iulie 1918, pag. 3
Şi întocmai aşa a şi murit!
„…Era o zăpadă mare pe la noi, atunci când a murit cumnata mea, soţia fratelui meu, Iosif… – îşi aminteşte fratele său Dionisie. Nici n-a putut să vină până la noi nimeni, ca să ne anunţe despre nenorocirea morţii cumnatei Iuliana. Aşa că n-am putut să mergem la înmormântarea ei. Am aflat că a murit doar după ce o îngropaseră…“
Astfel că, după numai şapte ani de căsnicie, tânărul preot Iosif rămâne văduv – doar cu copilaşul Tit care şi el rămâne, la abia doi ani, orfan de mamă…
Această nouă şi grea lovitură fu suportată aproape tot aşa de greu ca aceea a pierderii mamei, când el avea doar câţiva anişori.
Dar nici de data aceasta Părintele Iosif încă nu înţelegea bine planul şi voia lui Dumnezeu cu el. Cum nici unii dintre noi nu înţelegem ce face Dumnezeu cu noi acum, până mult mai târziu, când vine vremea să ni se arate scopul pe care îl avea bunul Dumnezeu atunci când întrebuinţa acele mijloace dureroase faţă de noi.
Numai când ni se ia de peste ochi perdeaua înnegurată a nepriceperii, abia atunci începem să vedem, şi cu înţelegerea minţii, ceea ce până atunci putusem cu greu doar bănui, prin credinţa inimii, despre tainica Lui lucrare.
Au trecut după aceasta alţi aproape trei ani.
Durerea şi singurătatea din lumea lui lăuntrică i-au făcut tot mai bună şi mai simţitoare inima spre durerile şi singurătăţile lumii din afara lui. Astfel, nemaia-vând ceva al său pe lumea asta, s-a dăruit cu totul muncii şi luptei pentru care ştia că s-a născut: ca să-L ducă pe Hristos la oameni şi pe oameni la Hristos.
Numele şi lupta acestui de tânăr încercat slujitor al lui Hristos începeau să fie cunoscute în cercuri tot mai largi, mai ales prin activitatea sa publicistică. El trecea acum drept unul dintre cei mai harnici şi talentaţi tineri scriitori bisericeşti pentru popor. Cele mai cunoscute şi răspândite publicaţii din ţară şi chiar din străinătate îi tipăreau regulat din scrierile lui, citite şi gustate cu multă bucurie de toţi.
De acolo, de la ţară, desfăşura o lucrare publicistică uriaşă. Colabora regulat la o mulţime de gazete din ţară. Amintim printre acestea: «Tribuna» – Arad, «Telegraful Român» şi «Revista Teologică» – Sibiu, «Solidaritatea» – Bucureşti, «Renaşterea» – Cluj, «Dacia Traiană» – Sibiu, «Ţara noastră» – Cluj, «Românul», «Libertatea», «Foaia Poporului», «Foaia Diecezană», «Voinţa Naţională», «Epoca» – şi altele.
O frumoasă carte de predici, «Spre Canaan», i se şi tipărise la Arad.
Toţi îl vorbeau de bine, fiindcă tot ce spunea el în cuvântul său, scris sau vorbit, era plin de adevăr, de putere şi de inspiraţie.
În 1920, moare protopopul de la Câmpeni, acela de care depindea şi parohia de la Vidra.
În ziua alegerii de protopop, toţi cei adunaţi au hotărât, fără ca Părintele Iosif să fi candidat, să-l aleagă ca protopop pe tânărul şi cunoscutul preot de la Vidra, împotriva unui alt preot care candidase, acela bătrân, cu avere şi cu cunoscuţi mari.
Această alegere, pe lângă faptul că arăta preţuirea de care se bucura de la început Părintele Iosif, în rândul tuturor celor care-l cunoşteau, i-a adus şi o mulţime de alte necazuri, pe lângă cele ce le avea. Candidatul căzut în faţa Părintelui Iosif, omul avut şi cu rudenii sus-puse, preotul Gomboş, începu să pornească împotriva lui cu zavistie şi cu ură, făcându-i, el şi rudeniile lui, o mulţime de neajunsuri şi neplăceri.
În aceste condiţii, starea omului lui Dumnezeu, care şi înainte era destul de grea, începu să devină tot mai apăsătoare şi mai de neîndurat. Cei care îl iubeau erau mulţi, dar slabi, pe când cei care îl urau, deşi erau puţini, erau „tari“.
Văzându-i starea grea acolo, mulţi dintre prietenii şi admiratorii săi îl sfătuiră să lase satul şi să se mute la oraş. Cu singurătatea văduviei şi cu grija copilaşului său rămas fără mamă, i-ar fi fost ceva mai uşor, poate. Dar alipirea lui sufletească de mulţimea celor între care petrecuse anii grei ai războiului şi ai încercărilor, precum şi faptul că începuse să-şi formeze o seamă de suflete hotărâte pentru o viaţă nouă îi făceau nespus de greu gândul unei despărţiri de ai săi.
Simţea însă că lucrurile se apropie de o mare schimbare şi că, în curând, va ajunge la o altă răscruce a vieţii sale. Dori să ceară şi părerea familiei lui de la Certege.
Fratele său, Dionisie, îşi aduce aminte de o consfătuire pe care au avut-o atunci, el şi Constantin, cu fratele lor, Iosif.
„Am de ales între vreo trei drumuri – le zise preotul Iosif: ori să primesc slujba de protopop la Câmpeni; ori să merg la Cluj, unde mă cheamă prietenul meu, profesorul Lupaş, găsindu-mi o slujbă atrăgătoare; ori să merg la Sibiu, unde mi se oferă un loc de duhovnic la „Teologie“. Locul de la Sibiu mi se oferă mai mult spre a mă face să las locul de protopop de la Câmpeni preotului Gomboş. El are multe «legături» la Sibiu – şi aceste «legături» vor să-l scape de mine, pentru a nu-i mai primejdui ajungerea lui la protopopiat…“
„Noi, amândoi fraţii, – îşi aminteşte Dionisie – l-am sfătuit să aleagă Sibiul. Slujba de protopop de la Câmpeni cerea multă alergare pe jos, peste dealuri, în vizitarea parohiilor, iar el era prea slăbuţ şi prea bolnăvicios pentru astfel de drumuri. Mai ales din pricina condiţiei lui fizice, l-am sfătuit să renunţe la protopopiat. El n-ar fi fost în stare să facă multă vreme astfel de eforturi. Pe lângă asta, erau şi umbletele preotului Gomboş şi ale rudelor sale, care erau foarte agitaţi. Şi nu voiam să ne luăm la luptă cu ei…“
…Astfel, Părintele Iosif a ales Sibiul.
Frânghiile se strângeau aşadar tot mai aproape, înfăşurând jertfa şi trăgând-o tot mai limpede spre locul şi altarul de care va trebui să fie legată, pe care va trebui să ardă şi să se mistuie. Cât de bine se pot vedea aceste lucruri acum, când privim la ele de la depărtarea atâtor ani şi a atâtor întâmplări, care au dus într-o strânsă legătură a lor la acest scop. Cât de limpede se vede, mult şi mai în urmă, că omul ales de Dumnezeu pentru o anumită lucrare este tras şi împins, ca de nişte puteri şi legături nevăzute, spre acest destin al său. Că şi timpul, şi împrejurările, şi oamenii şi condiţiile lucrează împreună, ca jertfa aleasă să fie dusă, fără putinţă de împotrivire, pe calea ei îngustă, spre scopul ei divin!…
Slăvit să fie Domnul!
Traian Dorz, din “Istoria unei jertfe”, vol. I
