Am scris până aici despre Ion, omul cel duhovnicesc, care a mers până la sfârşit pe calea mântuirii sufleteşti. Însă nu toţi cei care se trezesc din somnul păcatelor şi apucă pe calea mântuirii urmează până la sfârşit această cale.
Puşi în faţa mântuirii sufleteşti, oamenii s-ar putea împărţi în trei clase: în clasa primă sunt cei mulţi-mulţi care nici habar n-au de cele sufleteşti. Înoată în răutăţi şi fărădelegi ca peştele în apă.
În clasa a doua sunt cei puţini-puţini care au apucat pe calea mântuirii sufleteşti şi înaintează pe ea până la sfârşit.
În clasa a treia, la mijloc, stă apoi mulţimea cea mare a celor care sunt „nici reci, nici calzi” (Apoc 3, 15), a celor ce cred că pot sluji şi lui Dumnezeu şi lui Mamona (Mt 6, 24). În clasa asta e mulţimea cea mare a celor care se trezesc din păcate şi iar adorm în ele… A celor care ies din păcate şi pe urmă mai tare se afundă în ele. În clasa asta sunt dezertorii şi trădătorii care au părăsit câmpul de luptă al mântuirii sufleteşti, au părăsit Oastea Domnului şi au dezertat la „inamic”, la diavoleştile ispite, patimi şi păcate. În clasa asta sunt cei ce cad pe câmpul de luptă al mântuirii sufleteşti înfrânţi de ispite şi patimi.
Ne vom ocupa acum cu un om luat din clasa aceasta. Ion, omul cel duhovnicesc, a fost un suflet pe care Duhul Sfânt l-a trezit din somnul păcatelor şi el, ascultând îndemnurile Duhului şi crescând mereu în darul lui Dumnezeu, a ajuns să trăiască până la sfârşit o viaţă de biruitor.
Iată acum un alt Ion pe care Duhul Sfânt l-a trezit la fel din somnul păcatelor. A înaintat frumos şi acest Ion până la un loc, până „la vreme de ispită” (Luca 8, 13).
Însă de la o vreme, n-a mai dat înainte. A stat pe loc, iar cine stă pe loc în cele sufleteşti, acela dă înapoi. Ion acesta a dat înapoi. Râvna cea aprinsă pe care o avea pentru Domnul i‑a slăbit, dragostea i s-a răcit, credinţa i-a scăzut. Îngerul i-a strigat mereu: Roagă-te şi priveghează neîncetat!… Păstrează-ţi şi întăreşte prin priveghere şi rugăciune ceea ce ai cucerit!
Însă Ion acesta n-a ascultat îndemnul Duhului Sfânt. El a cucerit o poziţie de mântuire, dar n-a întărit‑o şi n-a apărat-o mai departe cu rugăciune, cu priveghere şi înaintare în Domnul, de aceea, când vine ofensiva vrăjmaşului diavol, el dă înapoi şi pierde lupta.
O lege a războaielor aceasta este: orice poziţie cucerită trebuie întărită şi apărată, căci după cuprinderea ei urmează contraatacul vrăjmaşului.
Aşa e şi în lupta mântuirii sufleteşti. Într-un avânt de râvnă sufletească poţi uneori să cuprinzi o frumoasă înălţime de mântuire sufletească, dar această cucerire trebuie să o întăreşti mereu cu rugăciune şi priveghere înainte de a veni contraatacul vrăjmaşului diavol, altfel pierzi tot ce ai dobândit.
Iată, aşa păţeşte şi Ion acesta… În faţa atacului el pierde lupta. Satan foloseşte şi în contra acestui Ion cunoscutele lui apucături. El pune şi în faţa acestui Ion patimile, plăcerile, înşelăciunile şi desfătările acestei lumi. El pune în faţa lui toate ispitele şi patimile pe care le-a avut mai înainte, iar, pe de altă parte, îi mişcă în contra lui şi pe oamenii cei lumeşti, care nu-l mai slăbesc din vorbe ca acestea: „Da’ ce… doar n-ai omorât pe nimeni să te pocăieşti, măi prietene Ioane!… Că doar n-ai să te faci călugăr… De ce-ţi canoneşti viaţa?… Hai să bem, să chefuim, viaţa să ne-o trăim!”
Ion, omul cel duhovnicesc, a respins aceste atacuri, retrăgându-se mereu în rugăciune, în priveghere, în cetatea Golgotei. Însă Ion acesta, în faţa ispitei, slăbeşte, se îndoieşte, dă înapoi şi începe a pierde lupta.
Ispita, împotrivirea şi atacul vrăjmaşului diavol sunt proba peste care trebuie să treacă înainte cu biruinţă cel trezit la o viaţă nouă. În foc se lămureşte aurul. În faţa ispitei se lămureşte credinţa, renaşterea şi tăria sufletească a omului.
Un ostaş din Oastea Domnului m-a întrebat odată cum ar putea el şti că a trecut ori ba graniţa dintre omul cel lumesc şi cel duhovnicesc… Cum ar putea avea el încredinţarea că e un om duhovnicesc, un om nou şi că a trecut prin renaşterea sufletească, adică a înviat cu Domnul la o viaţă nouă?…
I-am răspuns: La treaba asta, dragă ostaşule, trebuie probă, iar proba este câmpul de luptă al mântuirii sufleteşti… Să te văd mai întâi, dragă ostaşule, cât eşti de viteaz în câmpul de luptă sufletească contra vrăjmaşului diavol… Să te văd în faţa ispitelor, în faţa prigoanelor, în faţa meşteşugirilor vicleanului diavol… Să te văd atacat din toate părţile de ofensiva iadului şi numai atunci îţi voi putea spune de eşti sau nu un om duhovnicesc. Dacă vei trece cu bine şi cu biruinţă peste aceste atacuri, atunci poţi avea siguranţă că eşti un om nou, un om duhovnicesc, un aluat dospit.
Dar dacă ispita te îndoaie, te înfrânge şi te biruie, atunci să ştii că omul tău cel duhovnicesc este numai o amestecătură cu omul cel lumesc… Lumina din tine este încă laolaltă cu întunericul… Eşti un aluat care nu s-a dospit.
În faţa ispitelor se adevereşte că Ion acesta nu este un aluat dospit deplin… Nu este un om duhovnicesc deplin şi n-a trecut cu adevărat prin „naşterea din nou”, căci „oricine este născut din Dumnezeu biruie lumea… Şi cel rău nu-l poate atinge” (I Ioan 5, 4-12).
Satan pune în faţa lui otrava păcatelor şi a ispitelor şi Ion n‑are putere să le respingă. El începe iarăşi a iubi lumea. Pentru cele sufleteşti, iată-l că închide iarăşi ochii şi îi deschide pentru cele lumeşti. Adoarme faţă de cele sufleteşti şi se trezeşte faţă de cele lumeşti. Râvna ce ardea odată în inima lui ca o flacără de foc se stinge, credinţa slăbeşte, iubirea se răceşte, lumina se întunecă, Duhul Sfânt Se depărtează, cele şapte virtuţi se destramă…
Îngerul îi strigă: Ioane, Ioane, ce faci?… Opreşte‑te! Întoarce-te iar la dragostea şi râvna pe care ai avut-o! Dar Ion nu mai aude chemarea Domnului. El este iarăşi un orb şi surdo-mut faţă de chemările Domnului. În inima lui se face o schimbare grabnică. Inima lui parcă e o casă de închiriat din care iese chiriaşul cu grabă, zorit fiind de noul chiriaş. Se schimbă stăpânul din casa inimii lui. Domnului I s-a respins chiria. În casa inimii lui va intra iarăşi vechiul chiriaş: diavolul şi păcatul.
Ioane, ce faci? Vai de tine, nenorocitule! Te întorci iarăşi în robia păcatelor din care te scăpase Duhul Sfânt… Te întorci iarăşi în mocirla din care te ridicase Duhul Sfânt. Pentru câteva clipe de plăceri şi patimi trecătoare îţi pierzi viaţa veşnică şi fericirea veşnică! Ca şi Esau din Biblie îţi vinzi moştenirea cerească pentru un blid de linte cu care te înşală satan. Vai de tine, nenorocitule!
Rugăciune
Iisuse Doamne! Apără-mă şi mă întăreşte mereu, ca să nu cad în starea acestui nenorocit! Domnul meu şi Mântuitorul meu, rămâi de-a pururi în inima mea ca Izbăvitor, ca Stăpân, ca Împărat şi Cârmuitor.
Duhule Sfinte! Aprinde-mă mereu, ca să nu mă răcesc… Luminează-mă mereu, ca să nu mă întunec… Trezeşte-mă, ca să nu dorm… Întăreşte-mă, ca să nu cad, ci până la sfârşitul vieţii mele să trăiesc o viaţă de biruitor.
Iisuse, Mântuitorul meu cel scump! Îţi mulţumesc din adâncul sufletului meu că m-ai scăpat din moarte la viaţă şi din întuneric la lumină!… Îţi mulţumesc că m-ai ajutat să Te aflu pe Tine, Izvorul mântuirii mele. Te rog însă, Preabunule Doamne, ajută-mă şi mă întăreşte neîncetat să pot rămâne până la sfârşitul vieţii mele în starea aceasta de mântuire.
Fii cu mine, Doamne, şi mă întăreşte neîncetat, căci din toate părţile dă năvală asupra mea lumea cu ispitele ei. Precum ziceai Tu, Mântuitorule, „Satan a cerut să mă cearnă ca pe grâu” (Lc 22, 31)… Ajută-mă, Doamne, ca „stăpânitorul lumii acesteia să nu afle nimic în mine” (In 14, 30)… Să nu afle nici o uşă deschisă, nici o poziţie neîntărită cu rugăciune şi priveghere, căci orice slăbire mă poate duce la pierzare. Fii cu mine, Preabunule Doamne, rămâi cu mine şi priveghează împreună cu mine asupra ispitelor care vin în calea mea. Fii cu mine şi eu cu Tine până în clipa când voi pleca din această lume plină de ispite. Amin.
Pr. Iosif Trifa – “Oglinda inimii omului” – Editura Oastea Domnului, Sibiu
