Potrivit Sfântului Apostol Petru, Dumnezeu nu este părtinitor, ci în orice neam, cel ce se teme de El şi face dreptate, se nevoiește pentru viața virtuoasă, este primit de El[1]. Cu toate acestea, atunci când femeia cananeancă, cea care „a ieșit” din hotarele cetăților păgâne Tir și Sidon, în scopul de a-L întâlni pe Domnul, Care se apropiase de acea regiune, a vrut să vorbească cu El, Acela nu a arătat nici măcar intenție de a-i adresa vreun cuvânt. A evitat dialogul cu acea femeie.
Potrivit cu textul evanghelic, de îndată ce femeia cananeancă s-a apropiat de cei care-l însoțeau pe Domnul, a început să strige cu putere ca s-o audă și să ia aminte la ea: Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea rău se îndrăcește. Domnul însă nu i-a răspuns nici un cuvânt. Nu i-a dat nici o importanță. Mai mult încă, atunci când Ucenicii Săi, deranjați de strigătele cananeencii, L-au rugat, spunându-I „Slobozește-o, că strigă în urma noastră!”, Domnul „a dezmințit” cuvântul lui Petru, care spune că Dumnezeu nu este părtinitor și nu face deosebire între neamuri și Israil, și le-a spus Ucenicilor Săi: „Nu sunt trimis decât numai la oile cele pierdute ale casei lui Israil”.
În ciuda acestui răspuns dezamăgitor al Domnului adresat Ucenicilor Săi pentru femeia cananeancă, aceea a continuat să insiste în cererea sa: „Doamne, ajută-mă!”. Atunci Domnul a vorbit ca să-i facă cunoscut, prin cuvânt jignitor, că este cu neputință să vorbească cu ea. Dar pentru care pricină? Pentru că „nu este bine să iei pâinea fiilor și s-o dai câinilor”. Oricine ar fi fost primitorul acestui răspuns aspru și umilitor al Domnului, s-ar fi străduit ca în cel mai scurt timp să dispară de la fața Domnului, pentru a-și ascunde fața sa în măruntaiele pământului. Însă cananeanca nu și-a plecat capul, ci continua să insiste. Voia să încovoaie împotrivirea Domnului de a vorbi cu ea. De aceea, a răspuns prompt și direct la cuvântul umilitor al Său: „Da, Doamne! Dar și câinii mănâncă din firmiturile ce cad de la masă stăpânilor lor”. A acceptat că este câine și încă flămând. Da, dar nu s-a încovoiat. Nu s-a împotmolit în durerea pricinuită de cuvântul umilitor al Domnului. Ci, dimpotrivă, cuvântul acesta a făcut-o să sară, cu aceeași râvnă, deasupra umilirii aspre a Domnului, într-o depășire mântuitoare a refuzului Său umilitor, astfel încât să-L „biruiască” pe Domnul în împotrivirea Sa de a dialoga, convingându-L că, deși este câine, este îndreptățită să fie, chiar și pe terenul acestei respingeri a ei, comesean al stăpânilor ei.
Dar oare în care punct al atitudinii ei față de Domnul, femeia cananeancă a arătat strălucirea niptică a minții ei? Cu siguranță în punctul în care a fost străfulgerată de refuzul umilitor al lui Hristos. „Nu este bine să iei pâinea fiilor și s-o arunci câinilor”.
O astfel de umilire înaintea ochilor mulțimii nu ar fi suferit-o alt om. Asprimea acestei jigniri, ești un câine, ar fi putut lucra în cele mai multe cazuri de acest fel ca și o aprindere de mânie, cu puterea unei arme de ucidere. Și atunci psihologia va justifica cu siguranță pe cel mânios.
Dar pentru femeia păgână din Tir această jignire a lucrat pozitiv. Mintea ei era „trează”. Nu dormea, nu… sforăia. Avea pregătirea niptică să răstoarne provocarea jignirii Stăpânului în binecuvântare a Domnului. A primit această jignire cu inimă curată și s-a învrednicit de dreptul câinelui de a mânca firmiturile de la masa stăpânilor lui. Aceasta a fost lucrarea niptică a minții unui om din spațiul păgân, fără condiții de educație evanghelică. O adevărată minune! Strălucire niptică a unui suflet din acest spațiu, însă primitor al smereniei înălțătoare, cu Harul dumnezeiesc.
Consecința pozitivă a priveliștii, înaintea unei mulțimi de oameni, a refuzării femeii cananeence de către Domnul, firește nu trebuie să fie pusă exclusiv numai pe seama femeii, ci și pe cea a binecuvântării izvorâtoare de Har a cuvântului Domnului. Cu siguranță Domnul, folosind drept instrument binecuvântarea refuzului ei, i-a luminat mintea cu o explozie de strălucire niptică, luminătoare și pentru cititorii acestei pericope evanghelice.
Ioan K. Kornarakis,
prof. onorific la Universitatea din Atena
Sursa:http://marturieathonita.ro / I.K.Kornarakis, Kinigontas to vatraxo… sto fos tis nipseos.
[1] Cf. Fapte 10, 34.

