1. Dragă suflete, întrebarea ta cea mare nu trebuie să fie dacă este sau nu o existenţă veşnică pentru tine.
Existenţa aceea a ta este un adevăr tot atât de sigur ca şi existenţa ta aceasta de acum.
Iar faptul că lumea de acum o tăgăduieşte nu anulează adevărul ei, după cum faptul că o mulţime de orbi ar tăgădui existenţa soarelui nu ar anula adevărul acestei lumini, ci l va întări.
2. Întrebarea cea cutremurătoare pe care trebuie să ţi o pui tu este: Unde îţi vei petrece tu existenţa ta veşnică?
În întuneric sau în lumină?
În chinuri sau în fericire?
În moarte sau în viaţă?
Cu satana sau cu Hristos?
Căci nu sunt decât aceste două realităţi!
Iar răspunsul nu e greu să ţi l afli tu singur, după felul de viaţă pe care o duci acum.
3. Adevărata proslăvire a lui Dumnezeu stă în împlinirea lucrării pe care El ţi a dat o s o faci.
„Nu cel ce Mi zice «Doamne, Doamne» va intra în împărăţia Cerurilor, ci cel ce face Voia Tatălui Meu Care este în Ceruri” – a spus Mântuitorul (Mt 7, 21).
4. Cum te înfăţişezi tu înaintea Tatălui?
Şi cum arată în faţa Lui lucrarea pe care Dumnezeu ţi a încredinţat o ţie să o faci?
Atâtea fapte bune a pregătit Dumnezeu ca tu să um¬bli în ele! Întreabă te singur, cum umbli tu în acestea?
Cum umbli tu în calea Bisericii?
Cum umbli tu în ascultarea Cuvântului Sfânt?
Cum umbli între fraţi?
Cum umbli între săraci şi între bolnavi?
Între suferinţe şi între îngrijorări,
între necazuri şi între prigoniri,
între ispite şi între păcate,
între citirea Cuvântului şi împlinirea Lui…
între vrăjmaşi şi prieteni…
între rugăciuni şi meditaţii?…
Oare proslăveşte lucrarea ta şi umbletele tale pe Dumnezeu sau nu?
Să ştii că de acestea depinde soarta ta veşnică (Rom 2, 7 15).
5. Mâine veţi vedea şi mai puternic cele două adevăruri mari din seara asta!
Veţi vedea şi mai bine cât de mare a fost dragostea lui Dumnezeu,
cât de adânc a fost păcatul,
dar şi cât de mare este întunericul din sufletul oamenilor;
veţi vedea!…
Şi abia atunci veţi înţelege cum Preaiubitul Mântuitor a venit să fie Unicul Mijlocitor între Iubirea şi Dreptatea lui Dumnezeu faţă de lume.
Între păcat şi Judecată, faţă de Har
şi între vrăjmăşie şi înfiere, faţă de Veşnicie.
El, Singurul Mijlocitor,
Singura Punte,
Singura Uşă…
6. Iată: Profeţii din Vechime, mânaţi de Duhul lui Hristos Care era în ei când vorbeau despre Patimile şi Slava Sa, au arătat dinainte spre Crucea Lui (Isaia 53, 1 12; I Ptr 1, 10 11);
şi iată: apostolii Săi, care au văzut cu ochii lor şi au fost martorii tuturor acestor lucruri profeţite despre Hristos, au arătat din urmă spre Aceeaşi Cruce a Lui,
luminaţi de împlinirea cutremurătoare a tuturor ce¬lor ce se profeţiseră despre El (Lc 24, 45 49).
Priveşte şi tu şi arată tot într Acolo!
7. După cum înainte de moartea Sa, Mântuitorul a privit peste întunericul greu, dar trecător, la Slava Lui Eternă de după moarte, – tot aşa să priviţi şi voi peste al vostru, la a voastră.
Atunci bucuria biruinţei vă va lumina fiinţa, trecând prin întuneric spre slavă.
Gândul la slava viitoare vă va întări îndeajuns spre a putea suferi cu răbdare ocara prin care trebuie să tre¬ceţi acum spre ea.
8. Viitorul Bisericii era în Hristos.
Ochii lui Dumnezeu vedeau tot numărul celor ce vor cunoaşte Numele Lui prin Hristos.
Înţelepciunea Lui ştia pe fiecare din cei ce vor pri¬mi Cuvântul Său şi îl vor păzi, până la sfârşitul vremilor chemării şi ale Harului.
De aceea i a şi înfiat mai dinainte!
9. Domnul Iisus îi ştia pe toţi aceştia care vor păzi Cuvântul Lui, după cum ştia totul mai dinainte de a fi ceva.
El, prin Care toate s au făcut şi prin Care toate se ţin, numeşte toate întâmplările până încă nici nu sunt ca şi cum ar fi fost (Rom 4, 17).
Şi vorbeşte despre viitor ca şi cum ar fi trecut.
Fiindcă El ştia mai dinainte care este năzuinţa Duhului (Rom 8, 26).
Şi ştia mai dinainte cine vor fi acei care vor primi Harul adus de El,
gata să plătească şi ei orice preţ de suferinţe aici
pentru viaţa veşnică din veacul viitor (Mc 10, 30).
10. Dacă şi noi am ascultat chemarea Domnului,
dacă şi noi am cunoscut Numele Tatălui prin Descoperirea Duhului Sfânt al Său,
– atunci şi noi suntem ai Lui,
atunci şi noi suntem, prin credinţă, înfiaţi ai Tatălui
şi, prin ascultare, urmaşi ai Fiului,
şi, prin nădejde, moştenitori ai Duhului Sfânt.
Astfel suntem şi noi cuprinşi în marele şi fericitul număr al celor pentru care Hristos S a făcut Urzitorul unei mântuiri veşnice (Evr 5, 9),
părtaşi la mântuirea în care, pe rând, peste puţină vreme, vom ajunge şi noi.
Vom ajunge ori fiecare în parte, ori cu toţi deodată (I Tes 4, 16).
11. Slăvită este clipa când sufletul chemat de Hristos ajunge la încredinţarea că nimic din tot ceea ce i se dă nu vine decât de la Dumnezeu.
Slăvită este starea acelui suflet care, în tot ce primeşte, vede şi simte numai un dar al dragostei şi al înţelepciunii Tatălui Ceresc.
Nici o stare nu i atât de înaltă ca aceea pe care ţi o dă încredinţarea că toate cele ce vin lucrează împreună spre binele celor ce L iubesc pe Dumnezeu.
Şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său (Rom 8, 28).
12. Odată ajuns credinciosul Domnului la acest fel de a crede şi de a şti acest adevăr, nimic nu i mai tulbură inima lui, nici nu i o mai înspăimântă.
Nimic nu i mai întunecă viitorul lui, nici nu i-l mai îngrijorează.
Nimic nu l mai abate de la învăţătura sa,
nimic nu l mai întoarce din calea lui Hristos,
nimic nu l mai îndepărtează de la Lucrarea Duhului Sfânt,
nimic nu l mai rupe de fraţii săi,
nimic nu l mai desparte de Adevărul şi de Iubirea lui Dumnezeu,
– pentru că el nu mai crede, ci ştie cu toată sigu¬ranţa că Dumnezeu îl iubeşte,
că tot timpul, Domnul Iisus Se gândeşte mereu la el,
că toată vremea, Domnul este adăpostul şi sprijinitorul lui
– şi că, datorită acestui sfânt adevăr, nu numai că sfârşitul va fi fericit, dar şi că tot drumul pe care va merge până la acest sfârşit
va fi plin de bucuria Prezenţei lui Hristos.
13. Când ştii sigur că tu eşti al Domnului şi El este al tău, – pe tot ce vei pune tu mâna ta vei izbuti şi pe toate cărările tale va fi o lumină totdeauna strălucitoare.
Atunci, chiar când vine smerirea, te vei bucura în încredinţarea înălţării
şi când vine nedreptatea îţi afli mângâierea deplină în izbânda de la urmă a dreptăţii tale;
iar când vei fi prigonit te vei ruga cu milă pentru prigonitorii tăi, ştiind mai dinainte ce judecată necruţătoare şi dreaptă îi aşteaptă pentru nelegiuirea lor.
14. Atunci, când va veni încercarea, vei privi dincolo de ea, la harul care este ascuns în umbra ei şi la nectarul cel dulce pus în amărăciunea ei.
Atunci, când va veni durerea, tu îţi vei avea ochii pironiţi spre răbdarea lui Hristos, – şi vei fi biruitor.
Iar la apropierea morţii te vei bucura de slava la care nu poţi ajunge decât prin porţile morţii, dar după acestea nu va mai fi nimic apoi să ţi întunece faţa niciodată.
15. Deci, iubeşte ţi adunarea în care eşti, căci Dumnezeu ţi a dat o.
Iubeşte ţi soţul pe care îl ai, căci Dumnezeu ţi l a rânduit.
Iubeşte ţi familia, munca, soarta, locul şi starea pe care le ai, străduindu te să ţi le faci tot mai frumoase prin iubire,
– căci ele ţi au fost alese şi rânduite de Dumnezeu, numai de El şi cu Voia Lui.
16. Mulţumeşte I Domnului pentru tot ce te bucură…
Mulţumeşte I chiar şi pentru ceea ce te întristează acum, căci toate acestea sunt de la Dumnezeu.
Ele sunt tot ce poţi avea tu mai bine în ceasul acesta.
Şi îţi sunt rânduite tocmai spre binele tău.
17. În cuvintele de la Dumnezeu este Puterea Duhului lui Dumnezeu.
Puterea şi Lumina Duhului Său îi încredinţează pe cei sinceri în faţa lui Dumnezeu că în aceste cuvinte este adevărul,
că aceste cuvinte sunt chiar ale Lui.
„Pe când vorbea Iisus, mulţi au crezut în El” – spun adeseori Sfintele Scripturi (In 8, 36).
Da, chiar pe când vorbea, – fiindcă vorbele Lui erau cuvintele pline de putere şi de lumină pe care I le dădea Tatăl, ca să L facă cunoscut acelora care vor găsi viaţa veşnică prin cunoaşterea şi recunoaşterea aceasta.
Cuvântul făcea credinţa.
18. O, ce răspundere înfricoşătoare, de felul cum vorbesc, apasă asupra tuturor celor care se ridică în mijlocul oamenilor ca să predice Evanghelia…
Câtă vreme nu simte cineva puternicul îndemn de Sus, – ar trebui numai să se roage şi să nu vorbească.
Câtă vreme nu şi simte aprins sufletul şi arzând inima de Duhul Sfânt, – ar trebui numai să plângă;
şi câtă vreme nu şi are toată fiinţa lui plină de cuvintele lui Hristos şi de Harul mistuitor al dragostei lui Hristos şi al iubirii semenilor săi,
– atâta vreme omul n ar trebui decât să stea pe genunchi,
să nu se ridice în picioare nimeni, ca să vorbească în Numele Domnului,
căci fără viaţă şi căldură, cuvântul va fi mort.
19. Dacă cei trimişi de Domnul au o uriaşă răspundere, o tot atât de mare răspundere au şi cei în mijlocul cărora vin ei.
Căci dacă cineva îşi pregăteşte o unealtă, face aceasta tocmai în vederea lucrării pe care va avea să o îndeplinească prin ea.
Dacă Duhul lui Dumnezeu îl alege pe Sfântul Pa¬vel, El o face aceasta în vederea unei lucrări pe care o va face printre alţii prin acest apostol minunat (Fapte 13, 3; 22, 14 15; 26, 16 18).
Şi dacă el este conştient de asta, – atunci şi ei trebuie să fie conştienţi.
20. Cuvintele luminoase şi duhul puternic pe care i le dă Dumnezeu unui trimis al Său,
împreună cu viaţa sfântă şi cu dragostea statornică pe care le arată acesta,
– acestea două sunt puternicele dovezi după care trebuie să fie primit, crezut şi urmat orice trimis care este al lui Hristos.
Cine respinge pe un astfel de trimis Îl nesocoteşte pe Dumnezeu (Lc 10, 16).
O, Doamne Duhule Sfinte, umple i de puterea Ta pe toţi cei ce propovăduiesc Cuvântul Tău.
Amin.
Mărturisirea strălucită / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2007
