„Năvălesc, năvălesc mai îngrozitoare decât valurile potopului mondial ce a nimicit tot neamul omenesc, năvălesc valurile minciunii şi întunericul înconjoară Universul din toate părţile, gata să-l înghită, nimicesc credinţa în Hristos, prefac în ruine Împărăţia Lui pe pământ, sugrumă învăţătura Lui, pervertesc moravurile, ştirbesc şi nimicesc conştiinţa, înscăunează stăpânirea crâncenului prinţ al lumii.“ Sf. Ignatie Briancianinov
Spre ce se îndreaptă omenirea de azi, această mulţime nenumărată de popoare, fiecare având legi diferite şi o grămadă de dumnezei mincinoşi? O, fericirea lumii, cine este nebun să alerge după ea!? Acela va trebui să-şi nimicească însă inima, să-şi calce pe suflet, să-şi ucidă conştiinţa, să-şi ignore mama, să uite veşnicia! Şi în pas cu lumea va trebui să meargă, neprimind nici o virtute, aruncând departe de el chipul bunătăţii.
Căci spre ce oare se îndreaptă lumea, dacă nu numai spre nimicire? Şi, dragii mei, să ne gândim o clipă la câteva din primejdiile actuale, care ne dau cele mai temeinice motive grave, să credem cu tărie în aceasta.
Veşti de războaie ne înspăimântă şi pe unii îi aruncă în deznădejde. Vedem limpede cum neascultarea de Dumnezeu aduce suferinţă şi strâmtorare între oameni. Căci cine este cel care dă binecuvântare la război dacă nu cel care se împotriveşte lui Dumnezeu? Sfaturile lui întotdeauna au înşelat şi au pierdut fără milă, căci este numit „tată al minciunii“ şi „prinţ al lumii“, iar cine ascultă de el se aruncă singur în pierzare. Şi acele popoare care îi dau legi, apărând netrebniciile şi urgiile lui, şi, clădind libertatea pe mârşăvii, se vor pierde în istorie şi amarnic vor răspunde în Ziua Judecăţii. Desfrâul domneşte fără de ruşine; îl vedem afişat în toate colţurile, îl auzim în toate limbile şi vorbele oamenilor; fără să vrem, suntem siliţi să trecem mereu pe lângă el şi, dintre toate, este cea mai cumplită fiară cu care ne luptăm.
Apoi, boli năprasnice, fără de leac, crime şi fapte oribile ne fac să ne cutremurăm de groază şi să ne întrebăm cu spaimă:
Doamne, oare până când? Până când vei răbda în iubirea Ta toate căderile lumii, neascultarea voită a ei, necredinţa? Oare până unde merge bunătatea Ta faţă de noi, cei care, zilnic purtând povara păcatului şi totodată vrând să-Ţi urmăm Ţie, ne mai rătăcim pe cărări întortocheate, căutând cu lacrimi prin întunericul acestei lumi drumul cel drept?
Te rugăm, nu ne da bunurile acestei vieţi trecătoare, ca să nu ne pierdem pe veci de Tine! Lasă-ne săraci, dar nu ne părăsi! Lasă-ne să plângem în căderile noastre, dar, aplecându-Te spre noi, Te rugăm, ridică-ne iar în bucuria Ta! Nu ne lăsa să fim prinşi în năvodul pierzător al acestui prinţ al întunericului, pierzând astfel Împărăţia Ta. Fereşte tinereţea noastră de pecetea lui, păstrându-ne-o curată ca pe ceea ce este mai de preţ înaintea Ta şi a noastră. Pe cei care au căzut, înşelaţi fiind, ridică-i din deznădejde şi, curăţindu-i, primeşte-i iar în poporul Tău!
Ajută-ne să înţelegem sensul suferinţei, ca, aşa, cunoscând adevărul, să o primim la noi ca pe un înger păzitor, ferindu-ne de amăgirile mincinoase ale lumii. Căci suferinţa cu Tine duce la veşnică bucurie, iar suferinţa pe care o aduce păcatul, fără milă, coboară sufletul în iad.
Lasă-ne, Te rugăm, să plângem lângă Tine, când oamenii acestei lumi ne vor alunga şi prigoni pentru Numele Tău, ca întru Tine să ne găsim pe veci fericirea şi mântuirea. Amin.
Slăvit să fie Domnul!
Maica Ecaterina – Govora
