Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Ioan Marini – fapte şi întâmplări (II)

Ioan Marini – fapte şi întâmplări (II)

Ioan Marini – fapte şi întâmplări (II)

1941 – Început de prigoane

După refugiul de la Cluj, Ioan Marini se instalează la Ghio­roc, judeţul Arad, apoi, în continuare, la Lipova-Radna, la Arad şi la Beiuş.

Prima arestare.                                                         Proces la Tribunalul Militar Arad

Era pe la începutul lui ianuarie, când fratele Ioan Marini se afla cu domiciliul în localitatea Lipova, judeţul Arad, la o familie de fraţi ostaşi. De aici circula cu tramvaiul la Arad, mai ales la tipografie, unde-şi tipărea lucrările. Mai mergea apoi în vizită pe la fraţii din jur şi participa la toate adunările lor. Era o mare bucurie pentru ei de a-l avea alături pe fratele Ioan Marini.

Astfel, în seara de Revelion, 1941, fratele Marini a participat la adunarea care s-a ţinut cu acest prilej în localul şcolii primare din comuna Cicir – Arad, unde s-a strâns o mare mulţime de fraţi ostaşi din jur şi alţi mulţi săteni. Acest fapt a deranjat pe preotul din comună, care era un vrăjmaş pe faţă contra Oastei Domnului şi a învăţăturilor Părintelui Iosif Trifa. Având şi dispoziţii de la mai-marii lui, aşa cum au mai procedat şi alţii, l-a reclamat pe fratele Ioan Marini la Postul de Jandarmi din Lipova, pe motiv că ţine întruniri interzise de legile ţării şi tulbură liniştea publică.

Ca urmare, într-una din zile, Ioan Marini se trezeşte arestat de către şeful de post din Lipova, unde-şi avea domiciliul, cerându-i-se să dea o declaraţie cu privire la contribuţia sa în cadrul programului adunării de Revelion din Cicir. Apoi după ce i s-a întocmit un dosar, fratele Marini a fost dus sub escortă, din post în post, de la Lipova până la Arad. Aşa a fost purtat prin posturile de jandarmi: Radna, Păuliş, Ghioroc, Sâmbăteni şi Cicir, până la Legiunea de jandarmi din Arad. Aici a fost din nou cercetat şi deferit justiţiei militare pentru a fi judecat.

„În tot timpul deţinerii, am fost batjocorit şi umilit, răbdând foame şi frig“ – avea să mărturisească fratele Ioan Marini. La Păuliş, jandarmii au proferat cele mai josnice cuvinte la adresa Bisericii, a Maicii Domnului şi a lui Dumnezeu.

„La postul din Radna – mai spunea fratele Marini – şeful pos­tului, un individ rău şi incult, s-a adresat cu cuvinte jignitoare la orice formă de credinţă, hulind Biserica şi Mişcarea Oastea Domnului, adresându-mi-se în chip batjocoritor să mă las de o astfel de politică. În tot timpul anchetei, acest individ m-a terorizat şi m-a ţinut cu cătuşele la mâini. Mă gândeam atunci, cum s‑ar fi simţit preotul din Cicir dacă ar fi asistat la această anchetă; şi dacă ar vedea pe mâna cui m-a dat şi cum este hulită Biserica şi credinţa în Dumnezeu, şi că e primul vinovat pentru acest mare păcat. În ce mă priveşte, eu nu pot decât să-i mulţumesc preotului pentru că mi-a oferit acest har de a suferi pentru cauza sfântă a Evangheliei.

La Legiunea din Arad am fost din nou cercetat şi apoi pus în libertate până la judecarea procesului. Profitând de acest răgaz, mi-am adunat gândurile şi am întocmit un memoriu prin care îmi făceam cunoscută apărarea cauzei mele şi pe care l-am înaintat anchetatorilor“.

Memoriu către Tribunalul Arad

Memoriu

 

Onorat Tribunal,

Fiind astăzi tras la răspundere şi adus înaintea Onor. Tribunal pentru credinţa ce o am, pentru gândurile ce am scris şi pentru lupta ce o port pentru ajutorarea sufletelor, lucru pe care-l fac de o mulţime de ani, rog bunăvoinţa D-lor Voastre, Domnilor judecători, a mi se îngădui să spun câteva cuvinte cu privire la trecutul meu ca şi asupra învinuirilor care mi se aduc.

 

Antecedente: învăţător la ţară. Boala. În disponibilitate

Sunt născut în anul 1908, în comuna Săsciori, judeţul Alba, român, ortodox, necăsătorit. Am fost învăţător (absolvent 1927). Dar de abia ocupasem catedra, când am fost doborât de o suferinţă care m-a ţinut o vreme în concedii medicale, creându-mi greutăţi în munca mea de dascăl.

 

În activitatea publicistică. Plecarea la Sibiu

Pe când eram încă în învăţământ, colaboram cu articole şi poezii la gazetele redactate de preotul Iosif Trifa de la Sibiu, care a fost cel dintâi care m-a încurajat în ale scrisului.

Dânsul, înţelegând despre situaţia în care mă găseam, m-a chemat la Sibiu, m-a ajutat şi m-a ocrotit cu bunăvoinţă în casa sa. Apoi, ca demisionar din învăţământ, am început să lucrez la redactarea gazetelor «Lumina Satelor» şi «Oastea Domnului», devenind astfel unul dintre redactorii acestor publicaţii cu un cuprins evanghelic.

Astfel am făcut „şcoală“ – publicistică – lângă cel mai bun scriitor popular religios recunoscut în ţara noastră.

 

În Oastea Domnului. O viaţă nouă, o lucrare nouă. Binecuvântare

Dorul după o viaţă sfântă, curată şi rodnică, cu un cuvânt, setea după mântuire, m-a făcut s-o caut. Viaţa lumească, cu petreceri şi nimicuri deşarte, a început să-mi devină povară, mai ales când suferinţa mi-a bătut la uşă. Îmi trebuia un sprijin, o mângâiere, o nădejde, o siguranţă, o iertare şi o izbăvire de sub puterea păcatului… Am aflat din predica Evangheliei că toate acestea le dă Domnul Iisus Hristos celui ce crede în El, se predă Lui, Îl primeşte pe El şi se hotărăşte la o viaţă nouă cu El. M‑am hotărât! Ce bine a fost! Mulţumesc lui Dumnezeu cât voi fi că am putut să subscriu hotărârea prin care m-am predat Domnului încă de pe băncile şcolii, la începutul anilor douăzeci…

 

Puterea Evangheliei

Ca învăţător la ţară, am început să fac adunări la şcoală şi să vorbesc oamenilor din Evanghelie. Minune! De unde, până aici toată osteneala depusă prin adunările, serbările şi cercurile culturale (cu frumoase programe, multe vorbe şi… mult vin câteodată) n-a putut să schimbe pe nimeni – acum când viaţa lucrează împreună cu Evanghelia, sufletele încep să se schimbe. Beţivii părăsesc cârciumile şi se fac oameni de treabă; suduitorii se lasă de sudalmă, înlocuind hulele cu laude aduse Domnului. Femeile uşuratice, care nu ştiau decât podoabe şi păcate, devin modeste, cucernice şi-n loc să mai cheltuiască banii pe deşertă­ciuni şi nimicuri fac milostenie şi îngrijesc săraci şi bolnavi.

Totul fără porunci şi fără silă, ci liber-consimţit şi cu dragoste făcut. Bucurie se face în cer şi pe pământ când păcătoşii se întorc la Dumnezeu cu pocăinţă şi hotărâre de viaţă nouă. Toţi cei dornici de hrană sufletească, în după amiezele duminicilor şi sărbătorilor (iarna şi peste săptămână) vin la şcoala duminicală (la „adunare“, cum se spune obişnuit). Un suflu nou de viaţă, o bucurie sfântă cuprinde zeci şi sute de suflete, care, aflând pe Mântuitorul, ca şi păcătoşii de demult, au început să‑L laude în gura mare şi să spună şi altora ce a lucrat Dumnezeu cu ei, aducându-i din întuneric la lumină, de la minciună la adevăr, de la moarte la viaţă. Bisericile s-au înviorat, credinţa s-a întărit, moravurile s-au îndreptat, un soare nou a răsărit.

Astfel am găsit calea! Ceea ce s-a petrecut cu mine şi sub ochii mei şi cu alţii, apoi sutele de cazuri văzute mai târziu m‑au statornicit pe veci în încredinţarea că numai Evanghelia poate schimba sufletele; că o cultură care nu ţine seamă de Hristos cel viu şi de Evanghelie e cu totul neputincioasă pentru sărmanul suflet omenesc. Fără Hristos, „Piatra din capul unghiului“, nu se pot crea suflete noi, oameni sfinţi în purtare, în vorbă şi în faptă. Evanghelia a făcut şi face mereu dovada aceasta. De aceea am rămas, prin harul lui Dumnezeu, în ea şi cu ea. Cele trei sate prin care am trecut ca învăţător îmi vor rămâne de mărturie.

 

Mai departe în slujba Domnului şi a sufletelor

Vestirea Evangheliei mi-a rămas ca o ţintă supremă a lucrărilor şi vieţii mele întregi – prin toate mijloacele, ca şi prin toate darurile cu care m-a înzestrat bunul Dumnezeu. Cât am fost învăţător, aşa am făcut; apoi la fel am procedat în continuare, mai ales după ce m-am transferat ca redactor la Editura «Oastea Domnului» Sibiu, unde mi-am extins aria de activitate în domeniu.

 

Hotărârea întărită. Experienţa mântuirii.

Mângâierea, ajutorul şi binecuvântarea ce am avut din partea lui Dumnezeu în tot decursul lungului timp de suferinţe şi încercări prin care am trecut au făcut ca sufletul meu să cunoască tot mai bine şi să se bucure în Dumnezeu, Mântuitorul cel viu. Făcusem experienţa vieţii şi mântuirii. Puteam să tac? Ar fi fost un blestem! Cine ştie să facă binele, şi nu-l face, săvârşeşte un păcat, zice Scriptura. Este în firea lucrurilor ca focul să ardă, ploaia să cadă pe pământ, vântul să mişte aerul şi… cel ce a cunoscut şi aflat pe Mântuitorul să mărturisească despre El şi altora. Mântuirea însăşi cuprinde în sine mărturisirea, cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Iisus ca Domn şi crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit. Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire (Rom. 10, 9-10).

 

Lupta dragostei. Frăţietatea Oastei Domnului

N-am fost sectar şi nu sunt. Nici nu m-am răzvrătit vreodată contra cuiva, decât contra păcatului, a făţărniciei, a nelegiuirii şi a răutăţii. Faţă de oameni, oricine ar fi fost ei şi în orice haină (religioasă) ar fi fost îmbrăcaţi, am căutat să fiu frate şi să-l ajut, fiindcă aşa-mi poruncea cugetul. Este aceasta, de altfel, şi un principiu al mişcării religioase Oastea Domnului, care a reuşit cea dintâi şi cel mai bine să instaureze între membrii ei (ortodocşi şi uniţi) cea mai desăvârşită unitate şi frăţie – şi aceasta numai prin dragostea Domnului Hristos şi Cuvântul Său (Ioan 13, 34-35).

 

La Cluj. Colaborarea cu un preot unit

Astfel, împreună cu poetul Traian Dorz, tovarăşul meu de luptă şi suferinţă, am putut lucra la Cluj, în colaborare cu un preot unit, la cele două gazete: «Viaţa Creştină» şi «Misionarul Vieţii Creştine», al căror redactor am fost. (Aceasta după moartea Părintelui Iosif Trifa, în anii 1939 şi 1940).

Deşi eu eram ortodox (ca şi colaboratorii ce-i aveam), directorul revistelor ni le-a dat în grijă cu întreg scrisul, rar întâmplându-se să scrie vreun articol. La reviste publicam din când în când, în spirit moral creştin (caracterul lor), din diferiţi scriitori uniţi (preotul Agârbiceanu, T. Mălai etc.).

În refugiu. Cererile abonaţilor: „Daţi-ne foaia!“ Calendarul. Plecarea la Arad

După căderea Ardealului, trebuind să părăsesc Clujul, am venit acasă la părinţi, în Alba. Trebuia să fac însă ceva. Abonaţii din teritoriile libere începuseră să se mişte. Întrebau de redactorii gazetelor lor ca şi de gazete, dacă mai apar sau nu. Având tot anul calendarele editate de noi, au început să întrebe şi să ceară calendare. În urma unui anunţ, aflând despre situaţia noastră, scrisorile şi stăruinţele lor nu mai conteneau: Da­ţi‑ne foaia, daţi-ne calendarele!… Deşi lipsit de mijloace, cu manuscrisele la care lucrasem toată toamna, am pornit la Arad, unde ni se îmbia o ofertă convenabilă, pentru a putea tipări calendarul nostru «Familia Creştină». Făcând câteva împrumuturi la cunoscuţi şi binevoitori, mai dându-ne şi tipografia păsuire, după multe suferinţe şi lipsuri de tot felul, deşi târziu, am reuşit să scoatem calendarul… pe care l-am trimis celor ce ni-l ceruseră… abonaţii şi cititorilor noştri care-l aşteptau.

 

Fapta prietenilor, fraţilor şi cititorilor noştri din judeţul Arad

Între timp, cum în judeţul Arad am avut mulţi cititori, abonaţi, prieteni şi fraţi din Oastea Domnului care înţeleseseră că suntem cu redacţia în Arad şi aflând de lipsurile noastre, s-au oferit să ne ajute; ne-au poftit pe la ei pe acasă (unii fiind şi oameni mai înstăriţi), pentru a ne uşura astfel greutăţile şi traiul vieţii, până ne vom afla un rost de trai (eventual până avea să apară undeva gazeta pentru care am înaintat cererea la Prefectura judeţului Arad).

Pentru a putea să mă mişc mai uşor, am luat abonament (redus) la tramvai; aceasta pentru a nu fi nevoit să stau în Arad, unde viaţa era aşa scumpă. Aveam gazdă la o familie cu şase copii, familia Nicolae Bulzan din Lipova, care s-a oferit să-mi dea o cameră şi îngrijire. Astfel, având un domiciliu stabil în Lipova, mi-am dat acolo şi adresa redacţiei unde primeam corespondenţa zilnic.

La adunarea de la Cicir

Fraţii din Oastea Domnului m-au invitat apoi şi la adunările lor religioase, care se ţineau mai ales în sărbători… Astfel se face că de Revelion (1941) am luat parte împreună cu mai mulţi fraţi ostaşi la întrunirea ce s-a ţinut în Şcoala Primară din Cicir. Ceea ce întotdeauna am vorbit pe faţă oricând m‑am aflat într-o asemenea adunare, am vorbit şi aici: am îndemnat – ca şi alţi vorbitori – sufletele să urmeze Domnului Hristos şi să trăiască o viaţă după voia Lui.

 

Prigoana, deţinerea, batjocuri, suferinţe…

Urmarea participării mele la această adunare a fost urmărirea cu jandarmii, arestarea, deţinerea, purtarea din post în post, batjocura, ruşinea, foamea, umilinţa, lanţul şi acum aducerea înaintea judecăţii Tribunalului.

Am fost arestat după două zile de la adunarea de la Cicir, în 3 ianuarie 1941, de către postul de jandarmi Lipova, unde aveam domiciliul. Aici am fost anchetat şi cercetat, după care mi-a luat declaraţie despre cele vorbite în adunarea de la Cicir.

De la Lipova am fost dus sub escortă, din post în post, până la Legiunea de jandarmi Arad unde, după ce am fost din nou anchetat, mi-au făcut proces şi m-au dat în judecata Tribunalului Arad.

De la Lipova şi până la Arad am trecut prin următoarele posturi de jandarmi: Radna, Păuliş, Ghioroc, Sâmbăteni şi Cicir, unde în timpul deţinerilor am fost batjocorit şi umilit, răbdând foame şi frig peste tot locul.

În comuna Păuliş, şeful postului de jandarmi, fără nici o consideraţie, şi-a bătut joc de mine – eram o victimă fără apărare – spunându-mi „să mă las de prostiile astea“ (de scrisul creştin), spunând să merg să sparg piatră.

Când i-am amintit că trebuie să luptăm împotriva păcatu­lui, sudălmilor şi beţiilor etc., a spus că înjurătura este o mângâiere cu care îţi uşurezi sufletul. Atunci am înţeles şi de ce îşi bătea joc de mine şi de ce mă trimitea să sparg piatră şi să nu mă mai ocup de „prostiile astea“: de a spune, de a scrie şi de a îndemna pe oameni să lase păcatele şi răutăţile şi să se întoarcă la Dumnezeu.

Şi am mai înţeles că nu trebuie dat înapoi, fiindcă atâta vreme cât în ţara românească mai sunt oameni să spună că sudalma este o mângâiere, mai este încă mult de lucru. Şi trebuie să rugăm pe Dumnezeu să scoată secerători la lucrul Său…

La postul de jandarmi din comuna Radna, şeful de post m-a batjocorit în fel şi formă, spunându-mi să nu mai vorbesc despre Dumnezeu, că lucrul acesta nu-i treaba mea, ci e treaba popilor.

În timpul rămânerii la acest post, care a fost de câteva ore, mi s-au pus lanţurile la mâini ca unui făcător de rele şi în felul acesta am fost anchetat.

Astfel, după o viaţă de lucrare, de dragoste creştină de peste 14 ani de zile, pârât de un slujitor al altarului (preot) cu dovezi false, mă văd purtat suferind şi batjocorit şi pe drumul acesta, al crucii, necunoscut până acum.

 

Scrisoarea de la Cluj

Într-o scrisoare primită de la Cluj, fosta mea gazdă, unde mi-au rămas o mulţime de cărţi, îmi scrie că în nordul Ardealului „lucrarea Oastei Domnului“ merge înainte foarte bine. La Gilău, lângă Cluj, oamenii cu stare s-au alipit de această mişcare; unul a dat o casă încăpătoare pentru adunări, la care se strâng peste 70 de persoane. Observând jandarmii acest lucru, au mers la adunarea fraţilor ostaşi, pentru a se convinge la faţa locului despre ce se întâmplă acolo, după care s-au retras fără să facă vreo obiecţie.

Aceasta la Cluj, în teritoriul cedat „sub regimul de teroare a jandarmului ungur“… Iar în ţara mea liberă, unde m-am refugiat de furia maghiară, fiindcă am îndemnat pe fraţii mei să fie oameni cumsecade şi buni, trebuie să fiu dat în judecată, prigonit, batjocorit şi pus în lanţuri. Vai! Vai! Ţara mea! Ţara mea! Oare trebuie să fii tu ţara păcatului? Pe pământul tău trebuie să se scrie că eşti întâia ţară suduitoare de pe pământ?… De ce mă doare inima? De ce jalea îmi copleşeşte sufletul? De ce durerea mă frământă când văd starea jalnică în care se află ţara şi poporul nostru? Dacă nu ne trezim până mai e timp, va fi şi mai rău. Bolşevismul pândeşte să-şi întindă tentaculele ca o caracatiţă peste noi.

 

Călcări de lege şi păcate

Oare a face rău este îngăduit? Călcările de lege, când sunt cunoscute, se pedepsesc; dar sunt oameni ai legii care să spună că sudalma este mângâiere, iar noi să purtăm ocara de întâiul neam suduitor din Europa? Asta însemnează că mai este încă mult de lucru cu Evanghelia.

Şi trebuie să rugăm pe Dumnezeu să scoată secerători la lucrul Său…

 

Încheiere. Concluzii

Astfel, după o viaţă de lucrare şi dragoste creştină de peste 14 ani de zile, pârât de un slujitor al altarului (preot), cu ură şi dovezi false, mă văd purtat suferind, batjocorit şi legat cu lanţul (la postul de jandarmi Radna) ca un făcător de rele.

Şi acum ce să fac? Ce voi face? M-am întrebat nu o dată în timpul cât am fost purtat pe aceste „drumuri necunoscute“. Căci dacă drumul pe care am mers, viaţa pe care am trăit-o, căutând să slujesc lui Dumnezeu şi să fac bine semenilor mei, este un drum greşit, atunci parcă am ajuns vremea când răul este numit bine şi binele rău. Unii oameni, iată că aşa spun. Dar Dumnezeu este mai presus de toţi şi de toate. Şi fiecare suflet trebuie s-asculte şi să I se supună Lui…

M-am întrebat ce voi face în restul vieţii mele, după ce astăzi am ajuns la această răspântie… Răspunsul pe care l-am primit în adâncul conştiinţei mele, după toate umilinţele îndurate până acum, este încredinţarea de a merge şi mai departe pe calea pe care am umblat până acum… De a iubi mai mult, de a răbda, de a suferi şi de a lucra mai mult, prin puterea lui Dumnezeu, pentru salvarea celor păcătoşi, pentru ajutorarea, în orice chip, a semenilor mei…

„Trudeşte, făcătorule de bine!“ (Vlahuţă)… osteneşte mai departe, pentru a duce sufletelor pe care le întâlneşti nădejdea unei mântuiri şi a unui Mântuitor puternic şi sfânt, Care va aduce pe toţi oamenii înaintea Lui pentru a-i judeca…

 

Onorat Tribunal,

Am trăit şi lucrat înaintea lui Dumnezeu pentru oamenii pe care i-am iubit şi-i iubesc! Îmi iubesc ţara şi neamul meu, de aceea, cu puterile pe care mi le-a dat Cel de sus, am luptat contra păcatului şi dezmăţului, care ne-au ruinat sufletul… Am trăit şi trăiesc în încredinţarea că înălţarea – adevărată – a unui neam nu poate veni decât prin biruinţa lui morală, prin ridicarea lui deasupra păcatului, cum spune Sfânta Scriptură: „Neprihănirea (dreptatea) înalţă pe un popor, iar păcatul este ruşinea popoarelor“ (Prov. 14, 34).

 

Onorat Tribunal,

Am scris toate acestea pe scurt şi ca o completare a declaraţiei mele făcută la Lipova – supunând totul cu încredere binevoitoarei îngăduinţe şi cercetări a scaunului dreptăţii şi aşteptând în consecinţă dreapta sa hotărâre.

 

Sâmbăteni – Arad, 6 martie 1941

                

                                                           Cu deosebit respect,

  1. Ioan Marini,

                                                    învăţător publicist (refugiat),

                                  redactorul foii «Misionarul Vieţii Creştine» – Cluj

În urma acestui memoriu al fratelui Marini, Tribunalul din Arad a clasat procesul, iar judecata n-a mai avut loc. Fratele Marini s-a ales doar cu cele suferite până aici.

va urma

Învăţătorul Ioan Marini –o viaţă de apostol / Nicolae Marini. – Sibiu; Oastea Domnului, 2002

error

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!