A treia arestare. Trimiterea în judecata Curţii Marţiale Sibiu
Era în ianuarie 1942. Aşteptarea fraţilor de a fi chemaţi la judecată a fost curmată printr-o citaţie în care fratele Marini şi cei trei fraţi erau înştiinţaţi să se prezinte în faţa Curţii Marţiale din Sibiu pentru a fi judecaţi sub învinuirea de tulburare a ordinii publice prin organizare de întruniri publice sub cerul liber şi neautorizate. La Sibiu, ca şi la Arad, Ioan Marini se prezintă în faţa instanţei cu un memoriu prin care îşi apără cauza pentru care urma să fie judecat. A ţinut să se apere singur, refuzând oferta fraţilor din Sibiu pentru angajarea unui avocat.
Memoriu către Curtea Marţială Sibiu
Memoriu
Domnule Preşedinte,
Onorată Curte,
Subsemnatul, Ioan Marini, născut în comuna Săsciori, judeţul Alba, de 33 de ani, domiciliat în prezent în comuna Mizieş, Beiuş, de profesie învăţător, în prezent publicist, redactor la revista «Familia Creştină», fiind trimis în judecata Curţii Marţiale din Sibiu, împreună cu alte trei persoane, pentru faptul de a fi luat parte la o întrunire creştinească din comuna Săsciori, judeţul Alba,
Cu onoare şi deosebit respect vin a vă ruga să binevoiţi a lua în cercetare cele de mai jos:
Subsemnatul, pe la începutul lunii octombrie 1941, în vederea unei odihne şi recreeri de care aveam nevoie, fiind obosit şi cam suferind, mă aflam pentru câteva zile la casa părintească din comuna sus-numită.
În prima zi de sărbătoare, dimineaţa, am luat parte la slujba religioasă de la biserica din sat. După-amiaza, am ieşit prin sat pentru a mai sta de vorbă cu consătenii pe care i-am iubit şi pentru care am luptat pentru a-i aduce pe calea cea bună a credinţei, încă de pe timpul când eram învăţător în sat. Încă de pe acel timp (peste 12 ani în urmă), sunt mulţi bărbaţi şi femei care, părăsind cârciumile şi beţiile, sudălmile şi alte răutăţi, au apucat pe o cale de o viaţă nouă, înrolându-se în mişcarea de trezire sufletească a Oastei Domnului. Evanghelia le-a ajutat acestor oameni să iasă din umbra păcatelor, învăţându-i să se iubească şi să facă ce este bine.
Şi, cum se strânge toată lumea pe sate: unii la discuţii, alţii la joc de cărţi şi băutură, se strâng şi aceşti oameni în după-amiezile de sărbători pentru a petrece două-trei ceasuri nu în minciuni şi politică, ci în lucruri plăcute şi de folos pentru sufletul şi viaţa lor.
Între aceşti oameni paşnici şi iubitori de bine, de Dumnezeu şi de oameni m-am oprit, să petrec câteva clipe în acea după-amiază de octombrie. Căci este deosebit de plăcut şi înălţător de suflet de a se vedea că mai sunt oameni care ştiu să-şi petreacă timpul şi viaţa şi altfel decât în întunericul îmbâcsit al cârciumilor, în dezmăţuri şi nelegiuiri, care aduc distrugerea vieţii, a familiei şi, implicit, a neamului. Aceşti oameni n-au putut fi atraşi nici de tumultul şi ispita mişcărilor politice, care au amăgit pe atâţia şi care au adus atâta rău ţării şi neamului. Nu, fiindcă credinţa şi Evanghelia au fost acelea care i-au apărat de a cădea în asemenea rătăciri.
Stând între aceşti oameni, te minunezi cum ei, care au aceleaşi necazuri, aceleaşi greutăţi şi nevoi ca şi ceilalţi, pot fi totdeauna cu faţa plină de bucurie şi cu sufletul plin de linişte.
Dacă cineva i-ar întreba cum pot fi aşa, ar răspunde drept şi simplu: Aşa este şi viaţa…, de când ne-am hotărât să părăsim drumul păcatelor, vrăjmăşiile şi toate faptele cele mai rele şi ne-am hotărât să trăim după voia Domnului, ne simţim cu sufletul mereu plin de pace şi de bucurie. Trăind în strânsă legătură cu Dumnezeu, prin credinţă şi citirea Evangheliei, noi am învăţat să le primim toate cu bucurie, ca din mâna Lui. Credinţa în Dumnezeu ne dă putere să ducem greutăţile, să suferim necazurile şi să ne facem datoria oriunde ni se cere. Şi, astfel, noi suntem totdeauna mulţumiţi şi plini de pace.
Pe asemenea timpuri ca cele de azi, când – cum scrie în articolul de fond ziarul «Universul» din 5 ianuarie 1942 – „Fiecare telegramă, din orice punct al fronturilor şi din orice colţ al lumii, aduce o accentuare a notei de seriozitate, de îngrijorare şi de gravitate ce caracterizează traiul oamenilor nu numai din ţările beligerante, dar şi din cele neutre…, când mulţi se zbat în griji şi se frământă în disperare ori se dedau la acte nedemne, nu este un lucru frumos şi bun să vezi oameni liniştiţi şi plini de pace cum îşi văd de treburi, îndemnând şi pe alţii să facă şi să fie la fel?“
Sus-numitul ziar mai scrie în acelaşi articol: „Îşi are pretutindeni aplicare îndemnul pe care presa portugheză îl dă cititorilor şi în legătură cu petrecerile zgomotoase: gravitatea situaţiei actuale, incertitudinea situaţiei în viitor, totul impune oamenilor o atitudine de reculegere şi seriozitate…“
Este tocmai ce se arată vădit în viaţa acestor oameni care au învăţat din Evanghelie această lecţie a reculegerii şi a seriozităţii – atât de necesare astăzi – căci nimeni nu-i va vedea golind paharele şi întovărăşindu-se cu porcii prin noroaie ori maltratându-şi soţiile şi copiii, nimeni nu-i va auzi hăulind pe străzi sau dedându-se la dezordini ori petrecând cu cei ce pun la cale lucruri dăunătoare altora. Şi ei dau slavă lui Dumnezeu că au ajuns să cunoască Cuvântul Lui cel bun, căci altfel poate îngroşau şi ei rândurile nesupuşilor şi răilor certaţi cu societatea, cu legea şi cu Dumnezeu.
Într-o astfel de tovărăşie şi atmosferă de reculegere sufletească s-a petrecut şi în acea duminică din octombrie în convenirea aceea de la marginea satului – taxată drept „adunare ţinută afară în câmp, sub cerul liber“. Ducând în inimă un gând drept, o hotărâre bună şi un strop de mângâiere, fiecare a plecat liniştit spre casă, propunându-şi ca, pe viitor, să fie mai bun, mai plin de dragoste, mai răbdător. Şi nimeni nu se gândea că această zi minunată, cu roade atât de paşnice, va aduce o atât de mare furtună de împotrivire, frământări, suferinţe, lacrimi, întristări şi oftări… Căci după două zile, iată, primesc ştire să mă prezint la postul de jandarmi împreună cu vreo trei fraţi ţărani. Suntem întrebaţi. Ni se iau declaraţii, ni se spune că suntem arestaţi. Porniţi la Alba Iulia, de unde ni se dă drumul a doua zi, cu menţiunea că suntem daţi în judecata Curţii Marţiale din Sibiu.
O învinuire grea, neaşteptată, pentru o faptă neştiută şi nesăvârşită
După ce în cursul lunii octombrie 1941 am fost la fixarea procesului, ulterior, prin decembrie, primesc prin Poliţia Beiuş o foaie de drum şi mandatul de aducere – unde văd cu surprindere că sunt învinuit de a fi săvârşit „constituirea de organizaţie cu caracter religios a cărei activitate tinde la primejduirea ordinii în stat…“, prevăzută şi pedepsită de articolele 6 şi 7 din Decretul Lege Nr. 230 / 1941.
Am rămas mirat şi surprins.
Va să zică după o lungă despărţire, într-o sărbătoare, te întâlneşti cu oamenii din sat, stai de vorbă, slăveşti pe Dumnezeu, dai sfat bun şi ajungi în judecata Curţii Marţiale.
Şi caut să descifrez cuvânt cu cuvânt învinuirea ce mi se aduce:
„Constituirea de organizaţie“ – asta va să zică un act, o lucrare care cere timp, mijloace, oameni şi timp, şi scop.
Dar mă întreb singur: unde, când, cu cine, pentru ce scop ai constituit o organizaţie cu caracter religios? Nu vezi că eşti învinuit că ai constituit una din aceasta, care tinde, adică are un scop precis de a primejdui ordinea în stat? Haide, răspunde!
Ce să-mi răspund? Memoria nu-şi găseşte nici un răspuns, conştiinţa nici o învinuire. Ori poate să fi făcut un asemenea lucru fără să ştiu? Dar cuvintele: „constituirea“ şi „tinde“ arată acţiuni conştiente şi bine definite în obiectul şi scopul lor.
Astfel mă văd tras la răspundere şi acuzat pentru lucruri care nu numai că nu le-am făptuit, dar care nici măcar nu le-am putut suferi (cum sunt acţiunile dăunătoare ordinii de stat, de orice caracter ar fi ele). Şi, plin de mâhnire, nu pot decât să resping această nedreaptă învinuire. Toată viaţa mea m-am ţinut departe de orice influenţă şi activitate politică; am luptat prin cuvânt, prin scris şi faptă să fac bine, să ajut pe aproapele meu, să cercetez pe acei de care nimeni nu are grijă – fără alt gând şi scop decât acela al mântuirii fratelui meu.
De la vârsta de 19-20 ani, de când bunul Dumnezeu m-a întors de pe pragul mormântului şi stricăciunea păcatului, nu m-am frământat cu nimic altceva decât cu ceea ce putea să fie spre mântuirea mea şi a altora.
Şi pentru toate acestea mă văd astăzi lovit cu o acuză cu atât mai nedreaptă, cu cât e mai nepotrivită cu viaţa, lucrarea, gândurile şi întreg mersul vieţii mele.
Bănuit, suspectat, acuzat, purtat pe drumuri, batjocorit.
Pentru ce?
Ori poate nu sunt agreabil unor persoane care gândesc altfel şi pentru care nu constituie nici o jenă felul de a pune pe alţii pe drumuri sute de kilometri cu osteneli şi cheltuieli pe timp de iarnă, socotind că au făcut o bună ispravă dacă s-ar putea scăpa de cei care nu li-s plăcuţi, vârându-i la închisoare sau făcându-i inactivi (şi aceasta, cu atât mai mult cu cât, fiind în stare de război, e mai uşor de a face suspect pe cineva care nu‑ţi este pe plac).
Şi după toate acestea, care ar fi câştigul?
Bucurie pentru cârciumari, care nu mai au teamă că li se fură clienţii.
Încurajare pentru cei certaţi cu morala, care vor râde de „sfinţi“ că sunt pedepsiţi, iar ei fac răul şi scapă.
Mâhnire şi amărăciune pentru orice suflet curat, cum dreptatea şi adevărul sunt călcate în picioare, în timp ce minciuna triumfă.
Apoi o înmulţire a rândurilor organizaţiilor extremiste, unde oamenii îşi vor căuta loc să petreacă timpul şi să răsufle duhovniceşte, dacă în altă parte nu au voie.
Astfel nu numai că s-ar curma un „rău“ ori s-ar înlătura „primejdii“ inexistente, dar s-ar putea crea în mintea multora gândul că a fi bun creştin este o primejdie, că te expui la neplăceri; deci tot adagiul latin „Homo homini lupus est“ ar fi preferabil.
Astfel se răstoarnă valorile morale şi se deschide drumul răului spre suflet, căruia i s-a răpit reazemul credinţei, încrederii şi trăirii în Dumnezeu.
Da, căci, dacă Evanghelia, care – cum a spus un conducător de stat – „a fost scrisă pentru că a fost trăită, şi nu numai ca să fie scrisă“ – dacă această Evanghelie este înlăturată, iar trăitorii ei batjocoriţi şi târâţi prin judecăţi, ce mai rămâne pentru poporul care avea într-însa singurul reazem, decât primejdia prăbuşirii şi dezastrul neputinţei…“ Un popor care pierde credinţa e considerat un popor mort, fără personalitate, fără vitalitate“, scria nu de mult un mare om de ştiinţă. „Un popor atâta preţuieşte, cât a înţeles şi trăit din Evanghelie“ – este o vorbă mare rămasă de la scriitorul Vlahuţă. Iar Goethe spune undeva într-o operă a sa: „Toate epocile, în care credinţa, sub orice formă, a fost puternică, sunt strălucite, înălţătoare de inimi şi rodnice pentru contemporani şi posteritate. Dimpotrivă, toate epocile în care necredinţa, sub orice formă ar fi, rămâne biruitoare, chiar dacă pentru moment au o strălucire aparentă, dispar în ochii posterităţii.“
„Iar credinţa ascultătoare, dragostea şi încrederea nu se pot impune cu forţa; cu spirit poliţist nu se pot realiza lucruri de adâncime, fiindcă numai dragostea aduce dragoste şi numai încrederea cheamă încrederea“ – spunea domnul profesor Napoleon Creţu.
Domnule Preşedinte, Onorată Curte,
Conducătorul statului nostru a spus cândva:
„Biserica lui Hristos nu înseamnă numai ziduri, icoane, coruri, lumânări, clopote, slujbă. Ea este dragoste, jertfă, milostenie, trudă, curăţenie sufletească. Oriunde trăieşte un suflet curat, acolo este un altar al dumnezeirii.“
Cuvinte înalte, drepte şi pline de adevăr. Dar câtă jale să vezi însă că aceste altare n-au drept sub soare!
Căci dacă faptul că ai dragoste, te jertfeşti şi te trudeşti să faci bine, şi te ţii deoparte de orice cale rea, este taxat drept o „acţiune primejdioasă pentru ordinea de stat“, atunci nu se mai poate înţelege nimic… Şi, fără să vrei, te gândeşti, nu cumva am ajuns vremurile acelea când răul este numit bine şi binele rău?
Îndurerat şi cu inima strânsă, mă întreb: ce am să fac? Să tac? Să apuc o altă cale? Să mă închid într-o viaţă egoistă?… Dar n-aş face oare un mare păcat, atunci când ştiu să fac binele şi nu-l fac? N-aş fi un nemernic când aş vedea că fratele meu apucă o cale greşită, iar eu să tac? N-aş fi apoi un vinovat, trăind numai pentru mine însumi atunci când în jurul meu este atâta durere, atâtea lipsuri şi nevoi?
Şi la întrebările acestea, răspunsul pe care-l primesc în adâncul conştiinţei mele îmi imprimă hotărârea de a merge şi mai departe pe drumul adevărului şi dreptăţii, pentru ajutorarea şi mântuirea semenilor mei, pentru a aduce sufletelor nădejdea unei mântuiri şi a Unui Mântuitor Puternic şi Sfânt, Care, plin de milă, astăzi cheamă pe toţi la Sine pentru a-i mântui, după cum mâine va chema pe fiecare la judecată.
Domnule Preşedinte, Onorată Curte,
Am trăit şi lucrat înaintea lui Dumnezeu pentru a-mi ajuta aproapele şi Neamul cum am crezut mai bine. Îmi iubesc ţara şi neamul meu, de aceea, cu puterile pe care le mi le-a dat Cel de sus, am luptat contra păcatului şi dezmăţului care ne copleşeşte. Am trăit şi trăiesc în încredinţarea că adevărata şi statornica înălţare a unui neam nu poate veni decât prin renaşterea sufletească, prin ridicarea lui morală deasupra păcatului şi răului, cum spune Sfânta Scriptură: „Neprihănirea înalţă pe un popor, dar păcatul este ruşinea popoarelor” (Prov. 14, 34).
Am scris toate acestea, supunând totul cu încredere binevoitoarei îngăduinţi şi cercetări a scaunului dreptăţii şi aşteptând dreapta sa hotărâre.
Mizieş, la 9 ianuarie 1942
Cu deosebită stimă,
Ioan Marini
Procesul la Curtea Marţială
Judecarea procesului a avut loc în ziua de 15 ianuarie 1942, iar dezbaterile au durat până la miezul nopţii, astfel încât la dezbateri, pe lângă cei patru inculpaţi din sala de judecată, se mai afla şi preotul Ioan Stoicuţa din Săsciori, adus cu mandat, ca reclamant şi acoperit acum de ruşine în faţa oamenilor din parohia sa.
Sala era plină până la refuz de fraţi din toată ţara şi de lume venită din Sibiu ca să asiste la acest deosebit proces. Un număr mare de cetăţeni din Săsciori au depus un memoriu pentru apărarea fratelui Marini şi a celor trei. Murmurul din sala de judecată a încetat la apariţia completului de judecată format din ofiţeri superiori, care erau oameni în vârstă. Când oamenii legii s‑au aşezat la masa de judecată, asistenţa din sală, formată în majoritate din fraţii ostaşi, s-a aşezat în bănci, cu sufletul la gură, aşteptând desfăşurarea dezbaterilor.
Primul audiat a fost fratele Ioan Marini, care, după ce şi-a depus memoriul la masa judecătorului, a răspuns la unele întrebări puse de către preşedinte. La întrebarea despre carieră şi ocupaţie, fratele Marini a răspuns prompt. Audierea a durat mai bine de o oră, după care i s-a dat citire memoriului fratelui Ioan Marini. În continuare s-a procedat la interogarea şi judecarea celorlalţi trei fraţi ostaşi, acceptându-se şi citirea memoriului depus şi semnat de un mare număr de săteni din comuna Săsciori întru apărarea pârâţilor, consăteni cu ei.
O martoră impresionează instanţa
Un dialog cu totul deosebit a avut loc între preşedinte şi o martoră, una din cele mai râvnitoare surori din adunarea Oastei din Săsciori, pe nume Ioana Roman (sora Oana Stanii), o femeie între două vârste. După ce i s-a cerut să presteze obişnuitul jurământ, preşedintele Curţii a purtat cu aceasta următorul dialog:
Preşedintele: „Dumneata ai participat la acea adunare cu pricina, din Săsciori?“
Martora: „Da, am participat.“
Preşedintele: „Ai putea să ne spui, după apreciere, cam la ce număr se ridica mulţimea adunată în acel loc sub cerul liber?“
Martora: „Cred că erau în jur de o mie de suflete.“
Preşedintele: „Şi cine a predicat mulţimii?“
Martora: „Învăţătorul Ioan Marini şi încă doi fraţi.“
Preşedintele: „Şi ce a spus mulţimii învăţătorul Ioan Marini?“
Martora: „Ca şi altă dată, să se întoarcă oamenii la Dumnezeu, să fie buni, iubitori, cinstiţi, credincioşi şi să respecte învăţătura Bibliei şi a Bisericii.“
Preşedintele: „Asta este doctrina şi programul Oastei Domnului?“
Martora: „Da, aşa am învăţat.“
Preşedintele: „Ce rol are învăţătorul Ioan Marini în cadrul Oastei Domnului?“
Martora: „Are rolul de îndrumător duhovnicesc aşa cum a fost şi Părintele Iosif Trifa care a înfiinţat şi condus Oastea Domnului, iar când se afla pe patul de moarte a încredinţat această sarcină învăţătorului Ioan Marini.“
Preşedintele: „Şi dumneata ai predicat la acea adunare?“
Martora: „Nu, fiindcă noi, femeile, nu predicăm, numai ne rugăm.“
Preşedintele: „Şi dumneata te-ai rugat?“
Martora: „Da, m-am rugat.“
Preşedintele: „Ai putea să ne demonstrezi aici să ştim şi noi cum te-ai rugat?“
Martora: „Da, pot.“
Preşedintele: „Poftim, te ascultăm.“
Martora a îngenuncheat în faţa judecătorilor aşa cum obişnuia în timpul adunărilor. S-a rugat câteva clipe liniştită, fără emoţii, cu atâta duh şi putere, încât a zguduit întreaga asistenţă din sală, care păstra o linişte totală şi era foarte impresionată, pentru că aşa ceva nu se mai întâmplase într-o sală de tribunal. Era adânc mişcat sufleteşte până şi completul de judecată.
Preotul martor
Când martora a terminat rugăciunea şi a spus „Amin“, preşedintele i-a mulţumit şi a anunţat o pauză de câteva minute.
A urmat apoi la audiere preotul Stoicuţa din Săsciori, în calitate de reclamant.
Preşedintele: „Părinte, să ne spui pentru ce ai adus pe aceşti oameni în faţa Curţii Marţiale, fiindcă nu-i găsim cu nimic vinovaţi faţă de legile statului?“
Preotul, tremurând de frică, a dat vina pe jandarmii care le‑au întocmit dosarul pe baza căruia se desfăşura procesul.
Preşedintele: „Jandarmii au întocmit dosarul pe baza sesizării pe care aţi făcut-o dumneavoastră. Vă menţineţi declaraţia din dosar?“
Preotul: „Nu mi-o mai menţin. Vă rog să luaţi notă de acest lucru şi să fie anulată“.
Atunci preşedintele l-a întrebat din nou pe preotul Stoicuţa ce fel de om este învăţătorul Ioan Marini şi ce părere are despre el.
Preotul: „Am cele mai bune păreri, iar când a deţinut catedra de învăţător în şcoala din comună era cel mai bun dascăl din câţi am cunoscut. În calitate de cetăţean al comunei şi de credincios al Bisericii, îl pot da ca exemplu bun în comună, întrucât în biserica noastră a predicat frumos oamenilor.“
Preşedintele, auzindu-i răspunsurile… a renunţat să-l mai interogheze pe preot. După modul în care au decurs audierile, părea că totul va fi în favoarea învinuiţilor şi că aceştia puteau până la urmă să fie achitaţi.
Dar, în ultimul moment al dezbaterilor, în sala de judecată a apărut un delegat al Mitropoliei din Sibiu în persoana preotului Nicolae Vonica, cel care a lucrat cu Marini şi Dorz în redacţia Părintelui Iosif Trifa şi care acum – prin trădare – se afla la redacţia gazetei «Lumina Satelor», organul de presă al Mitropoliei, ostilă Părintelui Iosif Trifa.
Mitropolitul Nicolae în mod intenţionat l-a delegat pe preotul Vonica – poate contrar voinţei acestuia, aşa cum s-a văzut ulterior – ca să-şi atace la comandă, în instanţă, prietenul şi fratele.
Când i s-a dat cuvântul lui Vonica în calitate de martor al acuzării din partea Mitropoliei, pentru a-şi mulţumi stăpânii, s‑a lansat într-o adevărată campanie de calomnii şi acuzaţii gratuite la adresa lui Ioan Marini care, din boxă, îl privea cu multă milă şi compătimire cum îşi chinuia fiinţa prin cuvântul său plin de venin.
Pe de altă parte, Mitropolitul Nicolae Bălan, la reşedinţa sa din strada Mitropoliei, îşi freca mâinile satisfăcut şi, bazat pe prestaţia martorului său, îşi zicea în sinea sa: „În sfârşit, de acum vom scăpa de răzvrătitul Ioan Marini, urmaşul lui Trifa cel caterisit de Biserică. Prin judecata Curţii Marţiale va primi o condamnare de cel puţin 20 de ani temniţă grea, aşa încât vom avea apoi linişte şi pace!“
Era aproape de miezul nopţii. Şedinţa s-a încheiat, iar judecătorii s-au retras pentru deliberare.
După o grea aşteptare, când unii fraţi aveau teama unei grele condamnări a fratelui Marini, ştiindu-se că mitropolitul Bălan, prin influenţele sale, a intervenit pe lângă judecători, când au apărut judecătorii din camera de deliberare, asistenţa s-a ridicat în picioare şi cu sufletul la gură aştepta verdictul. Preşedintele Curţii dă citire actului de condamnare, care suna aşa:
Pentru tulburarea liniştii publice, precum şi organizarea de întruniri sub cerul liber, ce primejduiesc ordinea în stat, de care inculpaţii se fac vinovaţi, conform art. 6 şi 7 Decret Lege Nr. 230 / 1941, se pedepseşte cu închisoare corecţională de la 3 luni la 10 ani.
Astfel, inculpatul învăţător Ioan Marini se condamnă la 3 luni închisoare, iar următorii, Mirion Vasile, Capătă Nicolae şi Savu Ion la câte 1 lună închisoare corecţională, cu executare în penitenciarul Sibiu
Cu drept de apel de 15 zile, dată în Sibiu la 15 ian. 1942.
Judecători, Grefier,
(ss.) indescifrabil (ss.) indescifrabil
La Închisoarea Militară Sibiu
Ora douăsprezece din noapte. Judecătorii s-au retras. Publicul stă pe loc până ce gardienii îi iau sub escortă pe condamnaţi, pentru a-i conduce la Închisoarea Militară. Ajunşi în stradă, mulţimea i-a condus pe fraţi până la poarta închisorii. Aici au avut loc despărţiri cu lacrimi şi îmbrăţişări, apoi mulţimea s-a risipit, fiecare la ale lui, iar cei condamnaţi au fost conduşi la celulă.
Iată ce povesteşte în continuare fratele Ioan Fulea din Sibiu:
„Înainte de proces, am anunţat pe fratele Marini că vrem să angajăm un avocat ca apărător în instanţă. Dar dânsul n-a fost de acord, spunând că noi avem ca apărător pe Iisus, întrucât cauza noastră e cauza Lui.
A doua zi după proces, m-am dus la închisoare, la fratele Marini. Era bine şi nu arăta supărat. L-am întrebat cum a dormit în prima noapte în celulă şi mi-a răspuns că, în orice caz, mai bine şi mai liniştit decât mitropolitul Bălan la reşedinţa sa din strada Mitropoliei.
Apoi m-am dus acasă la preotul Vonica, să protestez pentru poziţia lui la tribunal. Era singur acasă, frământat şi tulburat. Îşi freca mâinile şi nu-şi mai afla liniştea. Spunea că mitropolitul Nicolae Bălan l-a silit să ia poziţie împotriva fratelui Marini şi că acum regretă şi îi pare rău.“
va urma
Învăţătorul Ioan Marini –o viaţă de apostol / Nicolae Marini. – Sibiu; Oastea Domnului, 2002
