Când diavolul îi ispitea pe apostoli să înjure în faţa Domnului
Desigur, multora li se va părea ciudat acest titlu. „Dar ce-o mai fi şi asta?… Au umblat să înjure şi apostolii?…“
Evanghelia ne arată într-un loc şi lucrul acesta. Ni-l arată ca o ispită.
Iisus trimisese înainte nişte soli într-un sat al samaritenilor, ca să găsească un loc de găzduit.
Dar solii s-au întors înapoi cu vestea că nimeni nu vrea să-i găzduiască. Asta i-a supărat atât de mult pe Apostolii Iacob şi Ioan, încât au zis: „Doamne, vrei să poruncim să se pogoare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut Ilie?“ (Luca 9, 54).
Adică, vorba apostolilor mergea ca un fel de sudalmă. În mânia lor, vorba lor mergea cam alături cu vorba suduitorilor de azi: „Trăzneşte-i, Doamne, cu foc din cer!“… „Trăzneşte-i, Ilie, cu foc din cer!“.
Apostolii ajunseseră într-o clipă de mare ispită.
Atunci, ne spune Evanghelia, Iisus S-a întors spre ei, i-a certat şi a zis: „Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţiţi, căci Fiul Omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască“ (Luca 9, 56).
Vedeţi ce făcuse diavolul, înşelătorul, şi aici? Folosind o clipă de supărare a apostolilor, hop! – s-a strecurat în mijlocul lor. S-a strecurat cu ispita sudălmii. Îi îndemna pe apostoli să ceară foc, trăsnet din cer. Dar Domnul Iisus l-a simţit îndată pe diavolul. A simţit îndată că duhul lui cel rău îi cuprinsese pe apostoli. De aceea, Se întoarce spre ei şi îi ceartă, arătându-le că duhul de care sunt stăpâniţi e duhul cel rău, e duhul diavolului, care umblă să-i omoare pe oameni, pe când Fiul Omului a venit să-i mântuiască pe oameni.
Domnul Iisus le-a arătat din nou apostolilor cu câtă viclenie lucrează diavolul. Vedeţi – le va fi zis Iisus învăţăceilor – cu câtă viclenie s-a furişat cel rău în gândul vostru? V-aţi supărat şi, în clipa aceea, diavolul a venit cu ideea să cereţi moarte şi pieire semenilor voştri.
Domnul le-a dat apostolilor o lecţie nouă despre cum trebuie să se ferească de ispita celui rău. Dar această lecţie, Domnul ne-a lăsat-o şi nouă. Căci dacă Satan nu i-a cruţat nici pe apostoli cu ispita sudălmii, apoi el nu ne cruţă nici pe noi.
Apostolii s-au supărat, iar diavolul a folosit clipa aceasta ca să-i ispitească. În mânia lor, el a strecurat îndemnul sudălmii. Aşa lucrează Satan şi azi. Mânia, supărarea, este clipa cea rea, este clipa diavolului, pe care el o foloseşte să strecoare în om îndemnul sudălmii.
Despre mânie şi sudalmă s-ar putea spune că ele sunt surori. Şi amândouă sunt fiicele diavolului. Diavolul aduce mânia, iar mânia zămisleşte sudalma. Mânia e plugul lui Satan, iar sudalma e sămânţa şi semănătura lui. Sau şi mai bine zis: mânia e sămânţa lui Satan, iar sudalma este roada.
Dragă cititorule! Nu uita! Ori de câte ori te superi, diavolul e de faţă cu ispita sudălmii. Ori de câte ori te superi şi vrei să înjuri, să ştii că te-a cuprins un duh străin, un duh rău, duhul celui rău.
Iubitul meu! Ori de câte ori te superi şi vrei să înjuri, gândeşte-te că Domnul Iisus se întoarce spre tine şi, cu glasul lui cel dulce, te mustră blând, zicându-ţi: Fiul Meu, iubitul Meu, duhul acesta nu este al Meu… duhul de care eşti stăpânit nu este duhul Meu, ci este duhul celui rău… fugi de acest duh, pentru ca să rămâi cu Mine şi Eu cu tine…
Omul care suduie Îl alungă pe Mântuitorul şi rămâne cu diavolul.
Preot Iosif Trifa, din ”Sudalma”
– Ediţia a IV-a, Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2001
