Iudeii Îl căutau în timpul praznicului şi ziceau: „Unde este?”
Sunt uneori şi timpuri când Iisus este şi mai mult duşmănit ca alte dăţi.
Există câte un loc unde împotriva Domnului este şi mai multă vrăjmăşie decât în altele.
Iar în astfel de locuri şi în astfel de vremuri, credincioşii Domnului trebuie să înveţe să facă aşa cum a făcut El:
să umble fără zgomot
şi să înveţe în linişte.
Au fost vremuri când creştinii puteau să umble cântând pe străzi, cu muzică şi steaguri, iar Cuvântul lui Dumnezeu răsuna în pieţe şi de pe acoperişurile caselor.
Dar au fost şi vremuri când ucenicii Domnului nu se puteau nici măcar ruga împreună, decât noaptea în ascuns, prin catacombe şi pustiuri.
Au fost vremuri când Mântuitorul umbla pe faţă, în văzul tuturor şi înconjurat de multe mulţimi vesele.
Dar au fost şi zile când umbla pe ascuns şi singur.
Nu totdeauna este greu şi nu totdeauna este uşor.
După cum nici tot nor sau tot soare nu-i totdeauna;
nici tot cald sau tot frig,
toate avându-şi rostul lor şi vremea lor în creşterea şi în viaţa noastră.
Chiar şi în frumuseţea şi în rodirea vieţii noastre duhovniceşti sunt necesare fiecare dintre acestea: lumină şi întuneric, greu şi uşor, cântări şi lacrimi.
Când sunt vremuri de slobozenie pentru Hristos, ucenicii Lui pot umbla oricum.
Dar când sunt vremuri de încercare, atunci ei sunt datori să umble cu chibzuinţă.
Atunci n-au voie să lucreze nesocotit, pentru că nu le fac rău numai celor ce sunt cu ei, ci îi fac rău întregii Biserici a lui Dumnezeu.
Sfântul Pavel scrie: Rugaţi-vă să fim izbăviţi de oamenii nechibzuiţi (II Tes. 3, 2).
O mare nenorocire este totdeauna un „credincios” nechibzuit. Dar în vremi de cumpănă grea pentru Evanghelie
şi, mai ales, când „credinciosul” nechibzuit nu-i chiar dintre fraţii de rând, ci dintre cei dintâi,
atunci nenorocirea de a avea un astfel de „frate” este şi mai mare.
Dumnezeu nu ne-a dat într-adevăr un duh de frică, dar ne-a dat un duh de dragoste şi de chibzuinţă (II Tim. 1, 7).
Iar duhul chibzuinţei ne călăuzeşte totdeauna bine dacă noi vrem să ascultăm şi să umblăm călăuziţi de el.
În vremile aspre, când iudeii Îl căutau, iată, Iisus Se fereşte de praznice mari.
Nu umblă cu mulţimi după El,
ci îşi desfăşoară lucrarea Sa în tăcere şi în linişte, mai în ascunziş şi mai retras.
În astfel de vremuri, feriţi-vă şi voi de adunări mari şi zgomotoase.
De grămădire de mulţime mare, cu fanfare şi paradă.
Fiindcă în astfel de împrejurări acestea nu vor putea folosi la nimic bun, dar pot face mult rău.
Chibzuinţa nu înseamnă că, în vremile grele pentru Evanghelie, copiii Domnului trebuie să se ascundă cu frică şi să stea în lenevie.
Ci înseamnă că ei toţi trebuie să fie înţelepţi şi să umble în aşa fel, încât să nu li se audă paşii până în uliţe şi glasul până în pieţe (Matei 12, 19).
Faceţi atunci adunări mici şi împrăştiate.
Urmăriţi mai ales în ele adâncirea Cuvântului Sfânt, adâncirea vieţii de sfinţenie şi trăire în Hristos, lucrul sfânt de la om la om
şi adânca pregătire a fiecăruia dintre cei credincioşi, printr-o puternică credinţă şi ascultare, pentru jertfă şi suferinţă (I Tes. 3, 3).
Feriţi-vă atunci de grămădirea de mulţimi, că mai ales acolo este totdeauna primejdia ca Hristos să fie pierdut de către noi.
La praznice, aproape totdeauna mulţimea te face să-L pierzi pe Hristos.
Mai ales acum, praznicele lumii, prin viaţa destrăbălată şi prin fărădelegile de care au ajuns pline, sunt o cursă primejdioasă pentru noi toţi şi pe multe suflete curate le duc la pierzare.
Nu trebuie să spuneţi: Sunt vremuri grele şi cel înţelept trebuie să tacă (Amos 5, 13).
Căci în orice vremuri omul înţelept nu tace de tot, pentru că omul cu adevărat înţelept nu se socoteşte pe sine însuşi înţelept (Rom. 12, 16), în felul de a nu lucra şi a nu vorbi.
Dar ştie cum să vorbească şi să lucreze potrivit cu vremea.
Va vorbi totdeauna cu grijă şi cu chibzuinţă (Iacov 3, 17-18), căci aşa vorbeşte şi aşa se poartă totdeauna adevărata înţelepciune.
O, Preadulcele nostru Mântuitor Iisus Hristos,
Tu ne-ai fost Pildă şi Model de urmat în toate lucrurile.
După cum nimeni n-a ştiut ca Tine să vorbească, tot aşa nimeni n-a ştiut ca Tine nici să tacă, atunci când tăcerea era mai înţeleaptă ca orice vorbire.
De aceea, Te rugăm pe Tine, Doamne Iisuse, să-i înveţi pe toţi ai Tăi să ştie bine în orice vreme să Te imite pe Tine şi să facă întocmai cum ai făcut Tu,
Ca să fie folositori Lucrării Tale, iar nu păgubitori ei.
Amin.
Traian Dorz, din “Hristos – Învăţătorul nostru”
