„Dumnezeu se scârbeşte de vorbirea deşartă, chiar de s-ar părea a fi duhovnicească. Căci, potrivit Părinţilor, vorbirea deşartă este a-ţi petrece timpul în cuvinte, fără să-ţi faci cuvintele tale fapte…” (Sfântul Iosif Isihastul).
Este lucru normal şi folositor ca, la anumite răstimpuri, misiona- rul care se osteneşte cu cuvântul să-şi facă o examinare a ostenelii sale. Misionarul creştin nu se mulţumeşte că a umplut un gol dintr-o foaie sau că a completat un timp cu propria sa vestire. Deseori mintea şi inima misionarului creştin sunt străbătute în chip nemilos de avertismentele dumnezeieşti: „Împărăţia lui Dumnezeu nu stă în cuvânt, ci în putere” (I Cor 4, 20). Iar Sf. Ap. Iacov ne avertizează şi mai aspru: „Nu vă faceţi voi mulţi învăţători, fraţii mei, ştiind că noi, învăţătorii, mai mare osândă vom lua!” (Iac 3, 1). Este adevărat că orice scriitor are o tainică mulţumire atunci când îşi vede scrisul într-o foaie sau într-o carte, dar ce mai rămâne oare din această mulţumire după ce îşi trece lucrarea sa prin aceste site şi avertismente necruţătoare?!
Odată cu acest sfârşit de an, se împlinesc, iată, cinci ani de când am deschis această rubrică; de aceea sunt îndatorat să dau o socoteală. Temele alese nu sunt întâmplătoare, ele având un anumit specific, pe care cititorul atent îl poate identifica. Am căutat cu migală nu numai o anumită tematică, ci şi o argumentare temeinică. Am urmărit mereu să răspund la nevoile cititorilor şi să exprim cu deplină fidelitate „ceea ce s-a crezut totdeauna, pretutindeni şi de toţi” (criteriul Tradiţiei).
Aş putea avea încredinţarea că această rubrică este căutată şi dorită? Nu ştiu; gândul, dimpotrivă, îmi spune altceva. Cineva ar putea să întrebe: „Atunci de ce o mai continuaţi?” Sf. Ioan Gură de Aur spune că predicatorul nu trebuie să dispreţuiască părerile nesocotite ale mulţimii, dar să le pună întru totul la inimă. Avem şi semnale că unii citesc cu interes această rubrică. Dar nu doar pentru aceştia am continuat rubrica, ci mai ales pentru durerea provocată de faptul că „unii au părăsit căile cele vechi, ca să umble pe poteci şi pe drumuri nebătătorite” (Ieremia 18, 14). O, dacă nu ar fi osteneala doar pentru salvarea proprii-mi conştiinţe!
Recunosc primejdia care vine de la vorbire, dar cred că primejdia suspendării rubricii este şi mai mare. Este o vreme de tăcere şi o vreme de vorbire. Dar, în cele din urmă, vremea vorbirii şi vremea tăcerii nu o stabilesc numai eu. Când Dumnezeu va hotărî să vină vremea tăcerii, orice efort al nostru de a prelungi vremea vorbirii va fi zadarnic. Dincolo de această risipă de cuvânt, care are riscurile ei, vedem în ea şi vremea harului, vremea când Dumnezeu cercetează şi revarsă răspunsuri celor care întreabă şi arată calea cea dreaptă celor care, din neştiinţă poate, s-au abătut de la ea.
Fiind la cumpăna dintre a vorbi şi a tăcea, Sf. Iosif Isihastul spunea şi aceste cuvinte, pe care le considerăm potrivite aici: „Căci în multe feluri am încercat şi am văzut că, dacă harul lui Dumnezeu nu-l luminează pe om, oricâte cuvinte ar vorbi, niciun folos nu iese. Le aude pentru moment, dar îndată se întoarce ca un captiv la ale sale. Dacă însă, odată cu cuvântul, lucrează şi harul, atunci în acel moment se face schimbarea prin bunăvoinţa omului… Însă aceasta se săvârşeşte în cei care nu şi-au învârtoşat auzul şi conştiinţa. Celor care ascultă cuvintele, dar rămân în neascultare, în voile lor rele, chiar dacă le vei vorbi zi şi noapte, chiar de le vei vărsa înţelepciunea Părinţilor în urechile lor şi minuni de vei face înaintea ochilor lor, chiar de vei întoarce cursul Nilului, ei nu vor primi nicio picătură de folos… De aceea încui şi eu poarta şi cel puţin mă folosesc eu prin rugăciune şi liniştire. Căci rugăciunea o ascultă Dumnezeu mai mult decât orice altceva…” (Scrisoarea 28, Mărturii din viaţa monahală).
Şi asupra mea, şi asupra ta apasă o grea răspundere, iubite cititor! Fiecare este îndatorat să îmbrace cu putere de sus cuvântul lui, apoi fiecare este îndatorat să probeze şi să adeverească cuvântul scris sau citit. Căci dacă o revistă sau o carte o poţi cumpăra, „experienţa nu se cumpără, ci este câştigul fiecăruia, potrivit cu osteneala sa şi cu sângele pe care-l va da el singur pentru a o dobândi” (Ibidem).
Preot Petru RONCEA
