Am început acest editorial cu acest text în original al Părintelui Iosif Trifa, luat din cartea de cântări din 1934. Trebuie să ne aplecăm spre începuturi ca să putem merge curat şi drept în viitor, altfel ne pierdem identitatea şi duhul Oastei în modernismul care se vede bine că ne cuprinde din ce în ce mai mult şi pătrunde vădit şi în adunările noastre. După 1990, în adunările mai mari ale Oastei, au apărut dorinţe ale unora de a merge, la microfon, în faţa adunării, de a cânta singuri o cântare, două sau chiar trei. Şi toată adunarea tace, ori vociferează nemulţumită fiind de acest fel care nu era în trecut. Unii au pretenţia că sunt şcoliţi în domeniul muzicii. Cineva zicea: Păi, cântarea de la Oaste a rămas învechită, iar generaţia tânără de azi, care are un pic de pregătire, trebuie să înţeleagă că avem multe de învăţat şi de adaptat de la muzica modernă actuală… Or aşa ceva nu se poate! Specificul cântării de la Oaste rămâne unul singur: acela de la început, lăsat de Părintele Iosif şi continuat de fratele Traian. Specificul Oastei este ca toată adunarea să cânte într-un singur glas. Adunările Oastei Domnului nu sunt prilej de spectacol. Aşa cum spuneam, după 1990, s-a mai tolerat în adunările noastre să cânte la microfon, în faţa întregii adunări, doar o singură persoană, contrar învăţăturii Părintelui Iosif. Un fel de concert, un fel de spectacol… În primii ani după ’90 erau doar unul doi care veneau cu astfel de pretenţii pe care fraţii le-au îngăduit, deşi nu trebuia. Acum sunt destui. Şi, dacă într-o adunare cântă cineva singur două cântări şi mai cântă altcineva încă o cântare sau două, deja adunarea devine spectacol. Unul cântă, ceilalţi ascultă, indiferent că le place sau nu cum cântă cel/cea de la microfon. Or Părintele Iosif, pentru că şi-n vremea aceea era această tendinţă, a spus răspicat: „Precizia noastră e categorică: în adunările Oastei, cântarea religioasă trebuie lăsată în gura tuturor.«Toată suflarea să laude pre Domnul» – cum zice Psalmistul (Ps 148, 20).
Nu vreau să arat cu degetul spre nimeni, nu fac aluzie la nimeni, să nu fiu înţeles greşit… O spun cu durere, dar şi cu o mare responsabilitate în faţa memoriei înaintaşilor noştri: Să ne întoarcem spre începuturi! Nu numai cu cântarea, ci cu toate celelalte pe care modernismul de azi le-a strecurat în Oaste. Dar acum vorbim de cântare. Am ajuns cam departe de ceea ce este specificul cântării de la Oaste, atât la interpretarea instrumentală, cât şi la cea vocală. Haideţi, cu sinceritate, fără părtinire, să vedem unde am greşit şi să oprim avalanşa de duh lumesc ce se năpusteşte tot mai vădit asupra Adunărilor Oastei, transformându-le în concerte sau spectacole. Nu se poate! Ba chiar pe mormântul Părintelui Iosif care a spus răspicat cum trebuie să cântăm cântările Oastei, s-a ajuns să se îngăduie astfel de manifestări, tip spectacol. Şi la mormântul fratelui Traian la fel… Ce să mai spunem de nunţi, când mirii vin cu pretenţii de genul: „Eu vreau să invit pe cutare soră sau frate sau preot să cânte la nunta mea, pe cutare frate să vorbească”, adică să mă simt eu bine, nu mai contează cum se simte întreaga adunare… Dacă nu oprim acest tăvălug, cât încă nu-i prea târziu, mâine vom ajunge să vedem în faţa microfonului interpreţi de muzică populară, uşoară, sau cine mai ştie de care…
Cântările noastre sunt nimb lui Hristos, / sunt ruguri iubirii, sunt jertfa suavă, / sunt tot ce pământul îi dă mai frumos / Acelui din ceruri mai vrednic de slavă (Traian Dorz).
Deci, în adunările Oastei, să cânte toată suflarea şi să laude pe Domnul… Amin!
Costel ROTARU
articol publicat în săptămânalul duhovnicesc al Oastei Domnului
Anul XXX, nr. 29 (1214) 29 IULIE – 4 AUGUST 2019
