Undeva, era un orfelinat de copii. Unii dintre ei aveau probleme cu somnul, iar spre noapte, pe holuri se auzeau ofurile şi suspinările lacrimilor lor…
Însă, peste noapte, asistenta mergea printre paturi şi acoperea pruncii dezveliţi. Îi privea şi îi vedea zâmbind prin somn… Asistenta era curioasă despre acest aspect şi, într-o zi, se duse la duhovnicul ei şi-l întrebă:
– Părinte, de ce copiii zâmbesc, prin somn, în orfelinatul unde lucrez?
– Pentru că le face jucării Maica Domnului!
Foarte mirată, asistenta se aşeză gânditoare pe strană şi, după un timp, întrebă iarăşi:
– Părinte, iertaţi-mă, aş mai avea o întrebare: Există ceva mai greu decât planeta noastră?
– Există! spuse bătrânul duhovnic.
– Ce anume?
– Lacrima unui copil flămând! Ea cade din ochii unui înger, numit copil… Dumnezeu simte oful imens al durerii inimilor în suferinţă…
O, mă gândesc cât adevăr există în acest răspuns al duhovnicului! Astăzi, plouă cu lacrimi… Nu pe pământ, ci în spitale, în orfelinate, în azile, în bordeiele sărace! Istoria patriei noastre are atâtea lacrimi de copii flămânzi! Să ne amintim astăzi de cei adormiţi în spitale, de cei arşi sau pierduţi în orfelinate, în leagănele comuniste sau în azile… Să ne amintim de cei adormiţi în temniţa de la Tg. Ocna sau Aiud, Piteşti, Jilava, Periprava, Canal, Siberia…. Să ne-amintim de ei şi să-i pomenim în rugăciunile noastre. Să pomenim pe copiii morţi în accidente, pe cei arşi în spital la Bucureşti, la Neamţ, la Constanţa… sau în diaspora română.
Măcar acum, în pragul acestor sfinte Sărbători, să-i căutăm pe copiii orfani, pe bolnavi, pe cei care nu are cine le pune-un lemn în sobă sau să le aducă o cană de apă, şi să le stâmpărăm setea şi foamea, să le ştergem lacrimile din ochii lor, oferindu-le dragoste din dragostea noastră…
Pr. Ioan BÎRGĂOANU
