Virtuțile teologale – credința

• Prin ele noi trăim relația de comuniune reală cu Dumnezeul Cel Viu
• Se numesc „teologale” de la cuvântul „theos”, și nu teologice, care duc către speculativ și abstract
• Credința, nădejdea și dragostea sunt într-o unitate pentru că fiecare în parte și toate la un loc îl fac pe creștin fiu al lui Dumnezeu în Fiul
• Fiecare virtute teologală este complementară celorlalte două
• Putem spune că iubirea e în centru, căci ea rămâne și atunci când credința și nădejdea dispar (1 Corinteni 13)

Credința

• Marchează momentul încredințării libere a omului în mâinile lui Dumnezeu, acceptarea întâlnirii cu Hristos și a vieții în har
• Ap. Pavel spune: „de vei mărturisi cu gura ta că Iisus Hristos este Domnul și vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, te vei mântui”, apoi „căci cu inima se crede spre îndreptare (dreptate), iar cu gura se mărturisește spre mântuire”
• Pavel spune că noi credem cu inima, așa cum credea întreg Orientul Apropiat. Conceptul de inimă se identifică cu organul prin care acceptăm rațional argumentele pentru a crede. În spațiul grecesc s-a pus problema gândirii cu creierul, nu cu inima. Părinții Bisericii au încercat să le îmbine și se vorbește când de rugăciunea minții, când de cea a inimii, în fond același lucru
• Credința este acceptarea liberă a adevărului revelat și a vieții noi ce rezultă din el, dar și acceptarea fundamentelor și motivațiilor actului de credință. Credința este esențială pentru mântuire, cum spune și Mântuitorul:
• Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie (Marcu 1:14-15)
• Însuși Tatăl vă iubește pe voi fiindcă voi M-ați iubit pe Mine și ați crezut că de la Dumnezeu am ieșit (Ioan 16:27)
• Aceasta este voia Tatălui Meu, ca oricine vede pe Fiul și crede în El să aibă viață veșnică (Ioan 6:40)
• Pavel dă o definiție a credinței și spune că este „încredințarea de cele nădăjduite și dovedirea lucrurilor nevăzute” (Evrei 11:1). Pentru el, credința este fundamentul celor nădăjduite. Iată că virtutea credinței este strâns legată de nădejde
• Credința este o nădejde care deține ceva fără să-l aibe încă și cunoaște ceva fără să vadă încă acel lucru
• Credința este îndreptată spre ceva sau cineva nevăzut care nu poate fi decât nădăjduit. Chiar și așa, e expresia unei convingeri ferme bazate pe cuvântul lui Dumnezeu
• Pentru că avem un Dumnezeu personal, care Se descoperă omului și îi oferă toate argumentele pentru a I se încredința, credința e virtute nu datorită acceptării unor principii și adevăruri dogmatice, ci a adeziunii, recunoașterii și mărturisirii Lui. Taina credinței se exprimă în întâlnirea cu Dumnezeu
• A fi om de credință presupune o atitudine corespunzătoare revelației. Nu poate fi virtute credința într-un obiect ireal sau inexistent ori într-o realitate nedemnă, căci am cădea în amăgire sau chiar blasfemie
• Credința într-o forță pe care ți-o imaginezi cum vrei nu e virtute, la fel nici a sataniștilor care se comportă reverențios față de „scaraoțchi”
• Nu este virtute nici credința într-o realitate demnă, dar care este tratată nedemn. Nu poți să faci bancuri pe seama lui Dumnezeu!
• Credința se referă și la viitor, bazat pe promisiunea Domnului. Nădejdea dă trăinicie credinței, cele două se condiționează reciproc
• Pe cine credem? Pe Hristos Mântuitorul, revelația culminantă a lui Dumnezeu. Îl credem pe El prin ceea ce reprezintă și credem adevărul Său
• Dacă credința nu mă duce în zona prezenței vii a lui Dumnezeu în viața mea, atunci am confundat credința adevărată cu apartenența la o ideologie sau la niște concepte care nu îmi schimbă viața (nu ajută la mântuire – Dragoș 1:3)
• Credința ca virtute presupune puterea de schimbare a vieții! Dumnezeu ne vrea oameni de calitate, iar asta se dobândește prin credința în El, prin relația cu El. De aceea, credința creștină nu ține de cunoaștere mentală, ci de întâlnirea cu Hristos în cadrul Bisericii, care presupune împlinirea unor cerințe
• Credința nu ține doar de funcțiile inteligenței naturale, ci de cunoașterea și recunoașterea lui Dumnezeu și a faptelor Sale ca vrednic(e) de crezut!
• Credința care nu schimbă viața nu e virtute, cea determinată de revelația supranaturală a lui Dumnezeu este virtute, deoarece este putere, garantează moralitatea, binele și ne stimulează să progresăm în acestea
• Această credință instaurează un dialog direct între Dumnezeu și om. Domnul ni Se dăruiește prin harul Său, astfel încât mintea să ni se deschidă spre El, pentru a-L putea primi, înțelege și pentru a intra în planurile Lui
• Virtutea credinței este modul în care omul își arată fidelitatea față de Cel în care crede. Credința nu e virtute dacă nu presupune schimbarea întregii vieți, ci numai a unei părți
• Credința ca virtute te leagă de Dumnezeu, te ține mereu în dialogul în centrul căruia se află Hristos Cuvântul. Primind cuvântul, primim și harul Duhului Sfânt, așa că putem spune despre credință că este un dar de la Dumnezeu
• Cuvântul nu e o simplă realitate materială. De aceea vorbirea vulgară e un atentat la Logosul lui Dumnezeu
• Noi credem în Hristos, în toate învățăturile Lui, în lucrările Lui mântuitoare efectuate în istorie, în învățătura propovăduită de Biserică
• În actul credinței, creștinul are sentimentul că nu este singur. În receptarea prin cuvânt a credinței, există prezența Duhului Sfânt care Se așază în noi și ne face să spunem „Avva Părinte!”
• Chiar dacă unele persoane o refuză, credința rămâne un dar de la Dumnezeu. El nu poate fi văzut dacă nu e crezut. Omul participă deja la viața eternă prin virtutea credinței
• Dumnezeu Se oferă în credință în două moduri: în istorie, în mod exterior, prin revelație, iar în mod interior, Se oferă fiecăruia dintre cei care Îl acceptă prin statornicirea și creșterea treptată în credință

Structura psihologică a credinței. Credința ca iluminare dumnezeiască

• Virtutea credinței are în vedere întreaga personalitate, este o stare de spirit conștientă care nu se produce doar prin efortul rațiunii, ci ne plasează într-o zonă inaccesibilă înțelepciunii naturale: „Fericit ești Simone, fiul lui Iona, că nu trup și sânge ți-au descoperit ție acestea, ci Tatăl Meu, Cel din Ceruri” (Matei 16:17)
• Credința depășește cadrul trupesc și logic al ființei noastre. Dumnezeu face să strălucească în noi lumina feței Sale sau cunoștința slavei Sale, care este pe chipul Său în Persoana lui Iisus Hristos
• Cel care crede în Hristos nu face asta bazându-se pe forța minții lui, ci are mărturia Duhului lui Dumnezeu, „căci nimeni nu poate spune că Domn este Iisus decât numai în Duhul Sfânt” (1 Corinteni 12:3)
• A fi om credincios nu înseamnă să te rupi de realitatea în care trăiești sau a te simți comod într-un spațiu izolat, ci credința îți potențează personalitatea
• Creștinul aderă la adevărurile de credință pentru că le înțelege și are toate motivele să le creadă
• Prin credință, omul face ca rațiunea să se autodepășească, să ajungă la adevăruri superioare, complexe. În credință, rațiunea devine ceva mai mult, nu mai puțin!
• Credința nu e împotriva gândirii logice, ci o face pe aceasta să pătrundă în lumina dumnezeiască, cea care conduce spre înțelegerea istoriei lumii, a destinului uman și a Ființei lui Dumnezeu care dă sens universului
• În procesul credinței este implicată și puterea noastră de judecată, de evaluare
• Dacă credința rămâne doar la nivel mental, e moartă. Inima și voința trebuie să fie prezente în actul credinței, prin ceea ce pot aduce

Credința ca opțiune morală

• Deși este un act liber, credința creează responsabilități. Cel care acceptă adevărul Revelației va trebui să iubească binele descoperit și să-l împlinească, să-l transforme în criteriu de viață
• Omul credincios trebuie să-și trăiască toată viața după adevărurile pe care le-a acceptat prin credință. Credința presupune întoarcerea radicală la starea cea dintâi
• Întoarcerea este individuală și nu oricum, ci să Îl recunoști pe Dumnezeu de o așa manieră încât direcția convertirii să fie Vestea cea bună pe care o primești de la Hristos și astfel Împărăția Lui va fi în tine
• Omul acceptă teoretic mesajul evanghelic, dar când e vorba să-l pună în practică apar probleme
• Acceptarea doctrinei Bisericii înseamnă angajarea pe un anumit drum specific creștinismului, să consideri adevărat ce spune Dumnezeu și să accepți descoperirea Lui cu privire la viața umană și vocația ei
• Credința este cea mai hotărâtoare opțiune morală a omului în fața adevărului revelat. Omul mândru nu crede pentru că nu vrea să fie dependent de Dumnezeu, nici să trăiască după cuvântul Lui
• Acceptând Cuvântul, omul nu se mai bazează doar pe propriile sale păreri și intră sub auspiciile Atotputerniciei lui Dumnezeu. El nu își pierde libertatea crezând.
• Credința este o opțiune morală pentru că este o hotărâre luată în mod liber, dar ea implică și acceptarea unei vieți în care Dumnezeu lucrează în noi: „Luați jugul Meu asupra voastră, căci jugul Meu e bun și povara Mea e ușoară” (Matei 11:29-30)
• Credința în Dumnezeu se manifestă prin gânduri și fapte, este un demers făcut spre persoana iubită. În momentul când nu Îl iubești pe Hristos îți scapă esențialul și vocația credinței
• Când spunem că e vorba de liberă alegere, înseamnă că ne asumăm iubirea totală, smerenia și viața fără de păcat – nu oricine e dispus la asemenea credință!
• De cele mai multe ori, refuzul adevărurilor de credință are la bază opunerea față de exigențele vieții trăite în Hristos după exigențele descoperite în Revelație

Credința și viața afectivă

• Credința presupune iubirea binelui și a valorilor prezentate în Revelație, a căror expresie concretă este Hristos. Ea ține de alegerea între bine și rău
• Omul trebuie să iubească Adevărul revelat pentru a putea crede. Dacă e mândru nu poate face asta!
• Virtutea credinței vizează și inima, adâncul omului: „Se crede cu inima spre dreptate și cu gura se mărturisește spre mântuire” (Romani 10). Ea ne stimulează și ne solicită modul de comportare, felul de a răspunde și de a lucra
• Credința este receptarea Cuvântului întrupat care rodește fapte bune

Necesitatea credinței

• Protiviti Revelației, credința este absolut necesară pentru mântuire. Cel ce crede în Fiul are viață veșnică (Ioan 3:13). Mântuitorul spune că „cel ce crede, se va boteza și se va mântui”, Sf. Ap. Pavel spune că „fără credință nu putem plăcea lui Dumnezeu”
• Credința nu e simpla conștiință a existenței lui Dumnezeu, ci ea face din credincios mădular al trupului mistic al lui Hristos. Ne face apți pentru Botez, prin care receptăm prezența lui Hristos în noi
• Nu orice credință e virtute și nu orice credință mântuiește
• Datorită fidelității noastre în Cel în care credem și datorită prezenței Sale în noi putem birui ispitele lumii și atacurile Satanei. Suferințele și necazurile pe care le avem în numele lui Hristos pot deveni pentru fiecare creștin putere spre mântuire (sunt sigur că se putea și altfel, fără atâta suferință și necazuri…)
• Credința duce la nădejde, care constă în trăirea anticipată a bucuriei prezenței lui Dumnezeu în noi
• Caracterul mântuitor al credinței ține de puterea ei de înfrățire a oamenilor. Nu poți fi credincios dacă îi lezezi pe alții. Trebuie să fie și smerită
• Credința trebuie să fie argumentată în lumina prezentului și confirmată eficient. Ea nu îl scoate pe om din lumea lui, ci abordează problemele potrivit vremii
• Credința face ca omul să se deschidă spre Hristos încât să spună ca Apostolul Pavel: „nu mai trăiesc eu, ci Hristos în mine”
• Pentru credincios, realitatea devine mai ușor de înțeles pentru că va înțelege ce este cu adevărat profund în lume și cu sens
• Credința duce la nădejde, motiv pentru care e legată de bucuria și pacea pe care lumea nu le poate oferi
• Credința oferă omului o nouă libertate, cea a fiului, nu a sclavului, dar e o libertate care responsabilizează. Omul își regăsește adevărata libertate în iubirea față de Hristos

Responsabilitatea credinței. Exigențe

• Creștinul are responsabilitatea să-și cunoască bine credința. Adâncindu-ne în credință, ne adâncim în harul lui Dumnezeu. Credința are nevoie de maturizare
• Adevărul pe care îl credem se prinde de noi, se interiorizează. E nevoie de rugăciune, meditație, învățătură și viață trăită după exigențele Revelației
• Păcătuim față de această exigență prin superficialitate, dezinteres, prin ritualism și formalism, prin neparticiparea la cultul public, neascultarea Bisericii
• Creștinul trebuie să împlinească frecvent fapte ale credinței. În trupul mistic al lui Hristos, fiecare trebuie să facă ce I se cuvine pentru ca întreg organismul să trăiască armonios. Faptele săvârșite în credință ne întăresc întru ea. Acest lucru, spunea Sf. Vasile cel Mare, înseamnă „participare la Cel nepieritor”. Cea mai importantă faptă a credinței este rugăciunea
• Creștinul are obligația sfântă să-și mărturisească credința. Misiunea nu e numai responsabilitatea clericului. Ea nu se face oricum, ci cu o oarecare discreție
• Credința trebuie apărată. Creștinul trebuie să-l roage pe Dumnezeu să-l ajute să-și păstreze credința, mai ales în situațiile grele care îl împing să renunțe la ea. Trebuie evitate prieteniile nefolositoare, căsătoriile mixte și alte întâlniri păgubitoare. Trebuie să se ferească de profeții mincinoși și de fastul lumii care nu Îl vrea pe Dumnezeu
• Față de credință putem păcătui prin: necredință (neinformare), erezie sau apostazie și îndoială (judecata unei minți care preferă starea dilematică. La oamenii cultivați e păcat grav)

sursa: Teologie Morală – Anul IV – sem 1

Pr. prof. dr. Vasile Răduca