Sfântul Ioan Casian, pe care Biserica îl pomeneşte pe 29/28 februarie, s-a născut în 360, iarunii istorici socotesc că este originar din Dobrogea. Încă din tinereţe, el adeprins cultura lumii acesteia. Dăruindu-se pe sine cercetării Sfintei Scripturi, s-a dus la Constantinopol ca să-l vadă cu ochii săi pe Sfântul Ioan Gură de Aur. Acesta i-a dăruit învăţătură şi l-a hirotonit diacon. Mai pe urmă a mers în Marsilia, unde a întemeiat două obşti monahale: una pentru bărbaţi, iar alta pentru femei. El a slujit Domnului cu credinţă şi pe mulţi i-a îmbogăţit prin înţelepciunea sa.
Mai mult ca oricând, lumea de astăzi este chinuită de întristare, depresie, melancolie, deznădejde, anxietate şi alte tulburări din această largă şi variată familie. În ciuda faptului că bunăstarea materială şi progresul tehnologic sunt într-o evidentă creştere, statisticile ne arată că depresia înaintează devastator şi îngrijorător în toate categoriile sociale. Dar puţini ştiu că acest diagnostic este o patimă, de aceea mulţi caută terapie la farmacie. Vindecarea depresiei prin medicamente farmaceutice este una parţială, superficială şi aparentă. Una din lucrările Sfântului Ioan Casian este numită Opt cărţi despre lupta împotriva celor opt patimi de căpetenie. Într-un capitol din această lucrare, vorbind despre întristare, spune: „Precum molia roade haina şi cariul lemnul, aşa întristarea mănâncă sufletul omului”.
Sfântul Ioan Casian vorbeşte, în lucrarea amintită, despre întristarea cea bună şi despre întristarea cea rea. „Întristarea cea după Dumnezeu, hrănind sufletul cu nădejdea pocăinţei, e împreunată cu bucurie. De aceea ea face pe om osârduitor şi ascultător spre toată lucrarea cea bună, prietenos, smerit, blând, gata să sufere răul şi să rabde toată buna osteneală şi zdrobirea… De la întristarea cea potrivnică însă cunoaştem roadele duhului celui rău, adică trândăvia, lipsa de răbdare, mânia, ura, împotrivirea în cuvânt, lenea la rugăciune” (Despre cel opt gânduri ale răutăţii, V).
Aşa cum lăcomia de averi şi mânia nu pot fi vindecate cu pastile, tot aşa nici patima întristării nu poate fi vindecată cu astfel de mijloace. În acest sens, Sfântul Ioan Casian spune: „De această întristare suntem datori să fugim ca şi de curvie, de iubirea de argint, de mânie şi de toate celelalte patimi. Ea se tămăduieşte prin rugăciune, prin nădejdea în Dumnezeu, prin cugetarea la cuvintele cele dumnezeieşti şi prin petrecerea cu oamenii cei cuvioşi” (Despre cel opt gânduri ale răutăţii, V).
În general, Părinţii care s-au ocupat mai mult de cauzele şi de vindecarea acestei maladii spun că întristarea şi „bolile psihice provin din două cauze: ori din trufie, ori din dorinţe trupeşti neîmplinite pe care omul le poartă în sufletul său” (Cuviosul Sofronie Saharov). Iar Sfântul Cuvios Paisie spune: „Clinicile de psihiatrie ar fi goale dacă creştinii s-ar mărturisi sincer, curat şi cu smerenie, făcând ascultare de un duhovnic experimentat”.
Când ne simţim părăsiţi de toţi, când ne simţim în prăpastie, Dumnezeu este alături de noi, dar nu intervine dacă nu este chemat cu stăruinţă. Rugăciunea stăruitoare, zice Sfântul Ioan Scărarul, este „secure împotriva deznădejdii”. Slujbele Bisericii îl transpun pe om într-o atmosferă de pace, bucurie şi nădejde.
Cele şapte laude sunt încununate cu Sfânta Liturghie. Iar la sfârşitul Sfintei Liturghii, într-o rugăciune de taină, preotul cere în numele tuturor: „Plinirea legii şi a prorocilor Tu eşti, Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce ai plinit toată rânduiala Părintelui Tău, umple de bucurie şi de veselie inimile noastre…” Când închinătorul şi slujitorul ajunge la acest punct al ostenelii sale, şoaptele zălude ale întristării amuţesc, iar bucuria îşi înalţă imnul ei lin.
Aşadar, vieţile sfinţilor, aprofundareascrierilor lor, părăsirea ambiţiilor lumeşti prin cuget smerit, Tainele şi slujbele Bisericii sunt leacuri reale împotriva întristării. O, dacă le-amfolosi mai mult, atunci am putea da lumii chinuite de întristare o mărturie mai credibilă despre nădejdea noastră!
Preot Petru RONCEA
