Dacă noi dorim să fim cu adevărat lumina lui Dumnezeu şi să ne bucurăm de fericirea Lui, atunci trebuie să împlinim măcar această a cincea poruncă, ce cuprinde toate datoriile noastre atât faţă de părinţii noştri trupeşti, cât şi faţă de părinţii noştri sufleteşti, ca oameni. Şi faţă de părinţii neamului nostru sau părinţii Bisericii noastre, ca fii ai acestui popor şi ca fii ai acestei Biserici şi credinţe.
Binecuvântat va fi de Dumnezeu acela care nu-şi trădează niciodată părinţii săi şi familia sa. Dar osândit va fi întotdeauna de Dumnezeu – şi pe pământ, şi sub pământ – acela care-şi poate părăsi părinţii săi şi-şi poate trăda familia sa. Şi, cum se întâmplă acest lucru cu cei care-şi părăsesc părinţii trupeşti, cu atât mai mult se întâmplă şi se va întâmpla cu cei care îşi pot părăsi şi trăda părinţii sufleteşti, istoria lor, neamul lor, ţara lor, credinţa lor. Dumnezeu a făcut şi a întocmit lucrurile în aşa fel, încât fericirea adevărată, şi pe pământ, şi în cer, s-o avem numai împlinind Cuvântul Său. Pentru că nu există modalitate de a ajunge fericit şi mod de a câştiga fericirea adevărată şi statornică, decât în a asculta Cuvântul lui Dumnezeu şi a-l împlini. De nenumărate ori pe paginile Sfintelor Scripturi se spune aşa: „Ferice de cel care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi-l împlineşte”. Fericirea este condiţionată de ascultarea şi împlinirea Cuvântului lui Dumnezeu.
Şi fericirea noastră pe pământ este condiţionată de ascultarea şi preţuirea părinţilor noştri şi a adevărurilor unice pe care le-a lăsat Dumnezeu ca noi, împlinindu-le, să fim fericiţi în El. Ne-a lăsat Dumnezeu o credinţă. Ne-a lăsat o Biserică. De mii de ani, părinţii noştri au trăit şi au murit cu nădejdea în Dumnezeu, Care le-a însemnat lor această unică credinţă pentru totdeauna.
Nu ştiu cum va putea fi mântuirea pentru alte neamuri… pentru alte adunări… pentru alţi oameni. Dar pentru noi, Dumnezeu a pus mântuirea în credinţa asta, în Biserica asta, în adunarea asta, în Lucrarea asta! De aceea ne-a chemat El la această taină şi minune care este Lucrarea în care suntem noi chemaţi, Lucrarea Oastei Domnului, născută în poporul nostru, din sufletul acestui neam, născută în Biserica noastră, din învăţătura acestei credinţe, prin puterea Duhului lui Dumnezeu, Care a făcut-o. Că toată această Lucrare este o minune a puterii lui Dumnezeu făcută în zilele noastre de revărsarea Duhului Sfânt şi de taina minunată a Voii Sale.
Ei, pentru noi, ca neam, pentru noi, ca şi credinţă, pentru noi, ca familie, pentru noi, ca indivizi, nu există mântuire altfel, decât în felul acesta. Şi iată ce minunat răsplăteşte Dumnezeu credinţa noastră, dacă noi suntem statornici în împlinirea voii lui Dumnezeu aşa cum ne-a cerut El: dacă ne iubim credinţa noastră, dacă ne iubim patria noastră şi dacă, din îndemnul conştiinţei, ascultând de Cuvântul lui Dumnezeu, ne preţuim aceste două unice şi eterne valori. Dumnezeu a pus în această iubire şi ascultare de ele propria noastră fericire şi a urmaşilor noştri.
Iată, mulţi dintre noi, care suntem mai bătrâni – şi dumneavoastră ştiţi bine – cât trebuie să-I mulţumim noi lui Dumnezeu acum pentru că am ajuns să ne putem bucura în chip aşa de minunat de aşa strângeri şi adunări frăţeşti! Nu-s mulţi ani de când în adunările noastre era aşa un duh de neînţelegere, de dezbinare, de tulburare, că veneai spre adunare să te bucuri şi te întorceai chinuit şi zbuciumat… În loc de unitate între fraţi, în loc de dragoste şi părtăşie, era un duh de dezbinare, erau oameni care nu se puteau privi. Îşi ziceau şi se numeau, şi li se părea că sunt credincioşi, şi ei nu se puteau privi drept şi frumos, şi cinstit în ochi. Când îl vedea venind [pe unul] de-acolo, se ducea dincoace, ca să nu se întâlnească frate cu frate, om cu om. Cine a semănat între noi aceste păreri diferite, care ne-au făcut să avem încredinţări diferite şi, în loc să ne ducă la unitate şi pace, [ne-au dus] la dezbinări, la tulburare şi la ură? Nu duhul satanic? Dar acel duh este mai primejdios, care vine în Numele Domnului şi în numele Cuvântului Său, să semene ura şi vrajba. Nici o minciună nu-i mai primejdioasă ca aceea care are puţin adevăr în ea. Pe baza puţinului adevăr, pe cel lesne crezător în înşală şi el acceptă marea minciună, care aduce apoi dezbinarea, ura, vrăjmăşia între om şi om, între frate şi frate, între soţ şi soţ, între vecin şi vecin, între semen şi semen.
Iată cum trebuie să binecuvântăm noi din toată inima pe Domnul nostru că S-a îndurat să ne aducă vremurile în care abia aşteptăm să ne întâlnim unii cu alţii. Ne privim printre lacrimi de bucurie şi ne scăldăm în lacrimi de iubire unii pe alţii, dorind să ne revedem şi nemaiputându-ne despărţi! Iată taina dragostei lui Dumnezeu pusă în noi şi între noi. Şi cum să binecuvântăm noi mai mult şi mai frumos pe Domnul, decât cu lacrimi de recunoştinţă şi cu cântări înlăcrimate de bucurie pentru că ne-a ajutat să ajungem acum astfel de vremuri şi să putem sărbători nunţile tinerilor noştri într-un fel atât de binecuvântat şi de fericit!
Aşa au petrecut înaintaşii noştri înainte de a ajunge sub stăpânirea acelor popoare păgâne care ne-au adus obiceiurile lor, otrăvind obiceiurile noastre şi sărbătorile noastre cu alcoolul, cu vorbirile murdare, cu glumele proaste, cu muzica blestemată şi cu tot ce poate aduce nimicirea sufletească şi apoi şi trupească a unei familii, a unui suflet şi a unui neam.
Mulţumim lui Dumnezeu că, prin lucrarea Lui tainică, a adus sărbătoarea dezrobirii noastre de sub stăpânirile străine atunci când, la întregirea patriei noastre, Dumnezeu a ascultat rugăciunile cu care părinţii noştri, de-a lungul atâtor secole, s-au rugat stropind şi plătind cu jertfe ziua eliberării noastre naţionale. Noi ne bucurăm astăzi de o patrie liberă şi binecuvântată. Ne putem vorbi unii altora cuvintele de iubire pe care le spunem soţiei, copilaşului, mamei în limba noastră, neîmpiedicaţi de nimeni şi ne putem bucura de atâtea avantaje ale libertăţii pentru că, de-a lungul atâtor secole, părinţii noştri s-au rugat şi au suferit pentru această zi minunată şi pentru această epocă binecuvântată în care putem să ne împărtăşim unii altora simţirile calde şi dulci (…).
(…) Poate a trebuit să mai fie suferinţe şi după aceea. De ce? Pentru că şi libertatea duhovnicească se plăteşte tot cu jertfe, cum a fost plătită libertatea noastră naţională. Pentru că, deşi Dumnezeu ne-a dat eliberarea noastră naţională de sub jugul popoarelor păgâne şi străine care ne-au asuprit şi ne‑au chinuit, noi, şi după această eliberare din 1918, am rămas tot robi la păcatele şi la duşmanii noştri sufleteşti, care erau: beţia, alcoolismul acesta nenorocit, care aduce după el ceartă, ură, dezbinare, vrajbă, divorţuri, crime, furturi, nenorociri şi aşa mai departe. Ce folos de libertatea noastră, dacă noi suntem robii acestor ticăloşii şi patimi care ne înrobesc şi ne nimicesc pe dinăuntru fiinţa noastră naţională, fiinţa familiei noastre, pacea şi bucuria căminelor noastre? Ce bucurie poate fi în lucrurile din afară şi-n condiţiile din afară, dacă înăuntru, în familia noastră, nu-i dragoste între soţi, nu-i respect faţă de părinţi, nu-i milă de semeni, de bătrâni, de neputincioşi şi n-avem în noi credinţa în Dumnezeu, care ne face să privim printre lacrimi de dragoste semenul nostru care are nevoie de ajutorul nostru şi să ne împărţim pâinea cu cel flămând, şi să ne împărţim lacrima cu cel care suferă, şi să ne împărţim bucuria cu cel care se bucură şi durerea cu cel care este în suferinţă?
Când această dezrobire o vom avea noi deplină, când vom fi dezrobiţi de robia urii, de stăpânirea alcoolismului, a păcatelor, a lăcomiei, a lenei, a corupţiei şi a celorlalte păcate care ne macină fiinţa noastră trupească şi sufletească, atunci Dumnezeu într-adevăr ne va face să simţim bucuria adevăratei eliberări.
La aceasta a lucrat Dumnezeu prin Lucrarea Oastei Domnului, care a venit în mijlocul poporului nostru şi-n Biserica noastră îndată după eliberarea noastră naţională. Pentru ca să completeze această eliberare şi prin dezrobirea noastră sufletească de sub povara păcatelor care ne asupreau şi ne nimiceau mai mult decât vrăjmaşii păgâni care ne-au asuprit istoria noastră mii de ani. Păgânii aceştia nu ne-au putut nimici fiinţa neamului şi a credinţei. Dar păcatele, ticăloşia păcatelor ne poate distruge. Şi iată cum distruge familii, cum distruge suflete, cum distruge tineretul prin tot felul de lucruri urâte şi prin neascultare. Cum se înmulţesc hoţiile, stricăciunile şi ticăloşiile, din cauza păcatului.
Când noi, prin harul lui Dumnezeu, vom face ca acest aluat frumos care s-a pus de către Dumnezeu în frământătura neamului nostru – care este Lucrarea aceasta de renaştere duhovnicească, de însănătoşire spirituală în Biserica noastră şi în neamul nostru – când această Lucrare, acest aluat sfânt va dospi toată frământătura neamului nostru, gândiţi-vă ce frumos va fi atunci! Când, pe orice drum vei merge, vei auzi despre dragoste şi despre pace între semeni! Când nu vor mai fi ochi care să se ocolească cu ură unul pe altul, când nu vor mai fi feţe pe care să le vezi întunecate când te apropii de ele, când vor fi pretutindeni numai copii ai lui Dumnezeu şi membri ai Bisericii noastre şi ai neamului nostru cinstiţi în toate, harnici în muncă, statornici în iubire, respectuoşi faţă de semeni, crescând în această atmosferă binecuvântată pe care numai Hristos o poate da, cât de fericiţi vom fi toţi!
Cât de fericite veţi fi voi, mame scumpe, când fetele voastre – şi voi, taţi credincioşi, când băieţii voştri – vor avea astfel de nunţi care, de la primul pas, vor fi însoţite de binecuvântarea lui Dumnezeu! S-a spus că trei evenimente mari are omul – fiecare om – în viaţa sa: naşterea, căsătoria şi moartea. Alte evenimente aşa de importante n-are un om în viaţa sa. Dacă se naşte sănătos şi binecuvântat, el are o viaţă binecuvântată şi fericită. Dar cine se naşte handicapat, cu boală din naştere, cu boală moştenită, trăieşte toată viaţa chinuit. Vai de părinţii care au astfel de copii… Ori de câte ori o mamă sau un tată priveşte la un astfel de copil simte durerea străpungându-i inima. Şi se gândeşte cum s-au gândit ucenicii Domnului când, în Ioan capitolul 9, se vorbeşte despre acel orb din naştere despre care ucenicii au întrebat pe Domnul: „Doamne, cine a păcătuit: omul acesta sau părinţii lui, că s-a născut orb?”. Ce întrebare nepotrivită! Cum să păcătuiască omul acesta înainte de a se naşte, pentru ca din cauza păcatului lui să se nască orb? Noi nu ştim. Poate că există şi astfel de ispăşiri. Păcate care vor fi făcute de către om într-o viaţă a lui ulterioară să fie pedepsite înainte, printr-o naştere defectuoasă. Noi nu ştim… Sunt atâtea taine în jurul nostru şi lângă noi pe care nu le putem explica. Dar iată că şi ei au gândit atunci că există ceva în legătură cu păcatul când se iveşte o defecţiune în familie. De câte astfel de defecţiuni am putea fi noi scutiţi dacă am trăi frumos, credincios şi sfânt, după cum spune Cuvântul lui Dumnezeu: „Dacă sunteţi credincioşi, copiii voştri vor fi binecuvântaţi. Altfel, copii voştri sunt necuraţi”.
Vreţi să fie copiii voştri fericiţi? Dragi părinţi, întoarceţi-vă la Dumnezeu acum! Pentru ca hotărârea pentru Domnul să aducă binecuvântare pentru copiii voştri pe care îi veţi creşte. Întoarcerea la Dumnezeu vă va da un duh liniştit. Şi copilaşul conceput într-o atmosferă liniştită şi paşnică în viaţa părinţilor săi şi în căminul lor va creşte binecuvântat. Nu vor fi copii nervoşi, cum cresc copiii părinţilor nervoşi. [Copii] care moştenesc nervozitatea şi nerăbdarea de pe când încă erau numai concepuţi. Pentru că starea sufletească a părintelui se imprimă adânc şi pe starea copilului. De ce se nasc copii neascultători, răi, vagabonzi, vrăjmaşi, hoţi, răufăcători? Pentru că au fost concepuţi când nu trebuia. În zilele de post şi rugăciune, când trebuia să fie înfrânare deplină la părinţi. Dar, neavând credinţa în Dumnezeu, n-au nici frică de păcat. Şi, împreunându-se în timp nepotrivit: de post, de rugăciune, de sărbători, se nasc copii nefericiţi. Iată de ce părinţii vor răspunde în faţa lui Dumnezeu pentru viaţa ulterioară a copiilor lor. Pentru că, nefiind ei credincioşi, i-au conceput într-o stare de necredinţă. Şi această stare s-a imprimat şi pe trupul, şi pe sufletul copiilor.
Ce mare lucru este să fie omul credincios! Noi binecuvântăm pe Domnul pentru părinţii credincioşi cărora, din cauza credinţei lor, Dumnezeu le dă astfel de copii. Şi binecuvântăm pe Domnul totdeauna când copiii ascultă de părinţii credincioşi.
din vorbirea şi rugăciunea fratelui Traian Dorz de la nunta de la Marginea – 7 septembrie 1986
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010, vol.4
