Mi se întâmplă uneori să zăbovesc cu gândul către anii de oarecând şi către chipuri dragi, statornicite rând pe rând în sinaxare de dor. Ca într-o întindere dinspre buza pământului înspre inima veşniciei, piatră de hotar şi de statornicie stau întotdeauna biruitorii noştri fraţi, cei care ni s-au făcut punte către Dumnezeu şi prelungire a Evangheliei către oameni. Rând pe rând, prin boltă de suflet mi se perindă mai ales acei mărturisitori cu care mi-am adăstat când şi când peregrinările, atunci când mi s-a îngăduit şi dăruit această binecuvântare. Se spune că oamenii care au schimbat lumea sunt acei oameni pe care lumea nu i-a putut schimba. Fiecare dintre aceşti fraţi, dintre aceşti fericiţi ai noştri înaintaşi, au schimbat lumi. Începând cu a lor. Continuând cu a noastră. Reverberând cu cea de după noi. Sunt suflete-miridă şi dangăt de clopot pentru reaşezarea în rostul Lucrării.
Unul din aceste chipuri-candelă e cel al fratelui Cornel Silaghi. De fiecare dată când vine vorba de fratele Cornel, una din mărturiile sale îmi revine cu o acurateţe specială dinainte. Poate şi pentru că, atât atunci, cât şi acum, cuvintele sale au o rezonanţă testamentară: „A făcut Dumnezeu minunea în Delta Dunării că s-a sădit vie şi în doi-trei ani a crescut butucul de vie ca piciorul la scaun. Şi o făcut struguri. Cinci kilograme avea un ciorchine de strugure. Dar nu-i lăsa pe deţinuţi la vie. Dar brigadierii – minune dumnezeiască – puneau struguri în stufăriş, şi noi ne înfruptam. Ne tot frământam cum să ducem şi la fraţii noştri de la dormitor struguri, că dacă te prindea, te băga în arest. Şi nu te aresta doar pe tine, ci şi pe brigadierii civili care te-au favorizat. Şi-apoi ni s-a luminat mintea. Desfăceam boabă cu boabă şi umpleam sânul cu struguri. Şi-i duceam la ceilalţi din dormitoare. Şi cum găseam câte o sticlă, păstram cu grijă sticla şi storceam boabă cu boabă în ea strugurii şi o ascundeam în nisip. Iar duminica, un preot de lângă Lugoj, care păstrase la el Sf. Antimis – minune, că doar te căuta până şi în cusăturile hainelor – săvârşea Sf. Liturghie. Şi fratele Cornel Rusu organiza corul, lin şi vioi. Şi eu cu încă un frate stăteam de planton la uşă. Dar aşa cum zice acolo: De nu va păzi Domnul cetatea, în zadar se vor osteni cei ce o păzesc. Aşa a lucrat Domnul, că niciodată nu ne-au prins săvârşind Sf. Liturghie. Preotul, cu lacrimi, corul cu lacrimi, oameni de la peste 70 de paturi… Nici până atunci, nici de atunci încoace, n-am mai întâlnit astfel de stări. Mă lupt şi nu pot trăi stările acelea simţite în Sf. Liturghie. Era o mare binecuvântare! Feliuţa aceea de pâine, singura pe care o primeai pe zi, o păstrai şi o dăruiai pentru Liturghie. Dacă aici sunt rari cei care se împărtăşesc măcar în cele două posturi pe an, acolo aproape în fiecare zi ne mărturiseam şi ne împărtăşeam. Au fost stări cereşti…”
Sunt multe cele care ne lipsesc în aceste vremuri. E o stare de letargie şi comoditate în mai tot ce făptuim. Ne-au secat lacrimile şi înmulţit nepăsările. Şi ni s-au împuţinat Liturghiile. Sfântul Grigore Palama spunea că ereticii sunt de trei feluri: ereticii care nu cred în Dumnezeu, ereticii care cred într-un dumnezeu care nu este Dumnezeu adevărat şi erezia celor care tac la vreme de prigoană. Asistăm, mai mult sau mai puţin vădit, la vremea în care ni se iau rând pe rând temeiurile de statornicie în Hristos. Ideologiile tot mai agresive, care Îl urăsc pe Dumnezeu, ne sunt oferite drept modele de toleranţă şi bune practici. Tot şi toate ne sunt prezentate ca soluţii ideale pentru „binele” nostru comun. Şi din toate e invitat Hristos să iasă pe uşa din dos a istoriei. Să nu ne mai incomodeze în lumea aceasta pe care o construim singuri, cu atâta conştiinciozitate.
Liturghia este, poate, forma cea mai la îndemână încă şi, cu siguranţă, cea mai eficientă, de protest. La vreme de prigoană, fraţii noştri au alergat şi şi-au găsit puterea în Liturghie. În frăţietate, în părtăşie. Pe acestea, nimeni nu a reuşit (încă) să ni le ia. Fratele Cornel Silaghi a ştiut bine aceasta. Şi şi-a sfârşit atât de frumos alergarea. Poate că e timpul nostru acum…
Romeo PETRAŞCIUC
