În toamna anului 1935 a venit după mine soţia ca să mă ia şi să mă ducă acasă.
Am dus-o de la Librărie la părintele la spital, să o vadă şi el şi să-l vadă şi ea cât de slăbit şi de bolnav este, pentru a mă înţelege că nu pot să-l las aşa şi să mă duc de lângă el. Marini era şi el internat, în alt spital, Vonica plecase acasă la Poiana, Viorel era dus la şcoală, Titus era cu administraţia şi grijile casei.
Atunci părintele, slăbit şi bolnav, de-abia vorbind, i-a spus soţiei despre marea nevoie pe care o are acolo de ajutorul meu în lucrul Domnului, arătându‑i că nu se poate lipsi acum de mine nici măcar o zi.
– Ce fac eu aici fără el? vezi şi tu. Nici eu, nici Marini nu putem nici măcar să ne sculăm de pe pat. El este singurul care merge şi vine pentru noi toţi. E adevărat că nu putem să-i plătim acum cum se cuvine, ca să vă mai trimită şi vouă acasă ceva. Dar nădăjduim că vom mai scăpa cât de curând şi noi din aceste lipsuri şi atunci vă vom trimite şi acolo, căci ştiu câte nevoi sunt şi la ţară.
Acum îţi vom plăti drumul înapoi şi mergi acasă. Lasă-l, căci vezi bine că nu putem acum aici fără el.
Iar mie, după aceea, aparte, îmi zise trist:
– Poţi tu să mergi acum de aici să mă laşi aşa? Ce să faci acolo, să râneşti gunoiul din poiată, de la vaci, iar aici să laşi lucrul Domnului pentru care te-a chemat El? Las-o în pace să se ducă acasă şi tu vezi-ţi de lucrul pentru care ai fost chemat de Dumnezeu…
Aşa s-a şi întâmplat. Am condus-o până la gară şi a plecat singură, iar eu am rămas mai departe. Şi n-a mai venit apoi de acasă nimeni după mine, niciodată.
Când mi-a apărut primul volum de poezii, „La Golgota”, am luat şi eu un premiu de câteva sute de lei, pe care l-am trimis lor acasă.
Erau primii mei bani încasaţi de la Redacţia foii.
În tot timpul acesta când noi ne zbăteam în această cruntă sărăcie şi lipsuri – despre care mai scriam din când în când şi prin foaie, lucrarea Domnului mergea cu putere şi cu multe biruinţe înainte. Gazeta apărea totuşi regulat, cărţile se tipăreau şi se trimiteau în toate părţile – iar noi ne bucuram cu o bucurie negrăită la primirea scrisorilor zilnice de prin ţară, scrisori care ne aduceau numai veşti de mari izbânzi şi roade duhovniceşti. Zeci şi sute de scrisori mărturiseau despre minunatele naşteri din nou şi învieri duhovniceşti de pe toate fronturile Oastei Domnului. Mulţimi de noi înscrieri în Oaste, sute de suflete care se întorceau din întuneric la lumină – şi de sub puterea satanei la Dumnezeu.
Îmi amintesc că într-o dimineaţă ne-au sosit cu poşta mai multe astfel de scrisori. În una, cineva din Bucovina îi scria părintelui Iosif o lungă şi fierbinte mulţumire că, datorită cărţilor sale, el, care fusese înainte-vreme un beţiv şi un pătimaş jucător de cărţi, îşi pierduse casa şi averea prin aceste două mari păcate. Dar că, citind odată cartea sa „Oglinda inimii omului”, el s-a întors la Domnul şi, prin naşterea din nou, şi-a schimbat cu totul felul de viaţă. După aceea, muncind cinstit, în câţiva ani şi-a recâştigat toată averea şi şi-a ridicat o altă casă, mult mai frumoasă şi mai mare decât cea dinainte… Omul pusese în plic şi fotografia casei, ca o vilă nouă…
Un altul, colonel în armată, de prin Moldova, scria că de când s-a întors la Domnul, prin intrarea lui în Oastea Domnului, a cheltuit din averea sa patru milioane de lei pentru ridicarea a patru biserici în patru sate care nu aveau biserică.
Şi făcuse patru fântâni în patru părţi, la drumul mare, pentru călători.
Şi cumpărase patru vaci cu lapte la patru familii sărace cu mulţi copii…
Un altul, un frate pensionar şi invalid, scria părintelui că este foarte mişcat văzând anunţat prin foaie cu câte nevoi şi greutăţi luptă Lucrarea Domnului şi cum prea mulţi nu-şi plătesc de ani de zile datoriile, fapt pentru care noi ne zbatem în lipsuri. El a strâns din mica lui pensioară de invalid şi trimite pentru ajutorarea Lucrării Domnului suma de două mii lei…
– Vezi, dragă Dorz, îmi zise părintele oftând cu tristeţe şi cu două lacrimi în lumina ochilor încercănaţi, noi cu Lucrarea Domnului ne zbatem în atâtea greutăţi şi lipsuri cum numai Domnul singur ne ştie şi ne crede. Şi iată cum se poartă faţă de greutăţile Evangheliei cei avuţi şi cei săraci.
Primul, cu casa, recunoaşte că Lucrarea Oastei Domnului l-a salvat nu numai din pierzarea sufletească, dar i-a ajutat să iasă şi din ruină şi sărăcie. El citeşte mereu prin gazetele noastre despre lipsurile şi greutăţile pe care le avem, dar nu se gândeşte că din tot avutul pe care el l-a realizat în urma harului lui Dumnezeu şi a muncii noastre ar fi dator să ajute şi el cu o parte Lucrarea Domnului, care l-a ajutat şi-l ajută mereu pe el. Afacerile lui propăşesc, dar de ale Domnului nu-i pasă…
Al doilea, se vede că are multe avuţii, de vreme ce poate cheltui patru milioane în curs de numai câţiva ani, pentru zidirea de biserici, pentru săparea de fântâni şi pentru cumpărarea de vaci.
Departe de noi gândul să spunem că acestea nu ar fi de folos. Sunt de foarte mare folos toate. Dar astfel de fapte bune mai fac şi alţii şi pentru asta se mai găsesc fonduri şi din alte părţi. Dar acest frate ostaş, având atâtea posibilităţi, nu-şi aduce totuşi aminte şi nu poate înţelege că Lucrarea aceasta a Oastei Domnului predică de aici Evanghelia în ţara întreagă şi în lumea întreagă, vestind Cuvântul mântuirii la sute de mii de suflete, nu numai la câteva zeci care se adună într-o biserică. Şi că de aici se adapă cu apă vie şi proaspătă mulţimi nesfârşite de suflete, nu numai câţiva călători care trec din când în când pe un drum. Şi de aici se hrănesc cu laptele duhovnicesc, dulce şi bun, al Evangheliei un număr nesfârşit de copii care mulţumesc şi aşteaptă cu sete acest lapte sfânt – şi nu numai câteva case, care poate nici nu-i mulţumesc niciodată.
În înfăptuirea binelui, omul trebuie să aibă grijă în primul rând unde este nevoia cea mai mare să facă binele. Şi unde aduce acest bine folosul cel mai mult. Iar această nevoie şi folos este în primul rând cel sufletesc, apoi cel trupesc.
Dar iată cine se află, singurul, ca să se gândească şi să jertfească ceva şi pentru nevoile Domnului!… Bietul frate nevoiaş şi bolnav. Fratele invalid, din pensioara lui mică, nu uită să pună ceva de-o parte. Sora văduvă, cu bieţii ei doi bănuţi. Copilaşul sărac, cu cele cinci pâinişoare şi cei doi peştişori. Sufletele acestea simple şi curate, care din puţinul lor nu uită să dea partea Domnului. Prin aceste daruri curate şi sfinte, puse din toată inima la picioarele Domnului, El face minuni. Pentru că în acestea El pune putere şi se ajunge.
Le binecuvântează şi ele se înmulţesc.
Le sfinţeşte şi ele satură.
Şi prin acestea Domnul Îşi va duce Lucrarea Lui înainte şi în viitor – şi n-o va lăsa.
Mă gândesc – continua părintele zâmbind şi întorcând discuţia pe altă faţă, cum făcea de obicei – ce s-ar alege de noi dacă – să zicem – s-ar ivi şi la noi, la Oastea Domnului, un Mecenate, cum au fost la alţii, unul care ar avea să ne facă un mare dar, cum e acesta cu milioanele… Poate că am fi ispitiţi să zicem şi noi: Acum, slăvit să fie Domnul, am scăpat. Destul cu sărăcia şi cu munca! Hai, Dorz dragă, să ne mai aşezăm şi noi de acum pe odihnă şi trai mai bun. Avem dreptul şi noi să ne îmbrăcăm mai bine, să stăm mai comozi, să ne petrecem mai omeneşte viaţa. Destul cu munca cea aspră, cu lipsurile, cu postul, cu jertfa…
Apoi adăugă vesel:
– Slăvit să fie Domnul că nu este aşa! Ştiţi ce s-ar putea alege şi de noi? Ce s-a ales de pârâiaşul cel limpede şi curgător care şi-a zis şi el într-o zi: „Destul am tot alergat şi eu toată viaţa la vale printre aceste pietre şi dealuri. Ajunge cât am tot udat la câmpii şi grădini. Mă voi opri să mai odihnesc şi eu. Mai ostenească şi alţii”. Şi s-a oprit.
Dar curând apele lui cele limpezi s-au întins într-o baltă stătută care s-a urâţit, umplându-se de broaşte, de şerpi, de gunoaie şi de noroi.
Şi tot aşa a zis odată şi plugul cel strălucitor: „M-am săturat să tot ar pământul. A venit vremea să mă mai odihnesc şi eu”. Şi s-a aşezat pe odihnă în şopru.
Dar foarte curând a venit rugina, l-a urâţit şi l-a ros, până ce l-a făcut netrebnic şi urgisit.
Poate că aşa am ajunge şi noi dacă nu ne-ar feri Dumnezeu. Căci şi la noi pot veni câteodată gânduri ispititoare.
Desigur că asta era numai o glumă tristă, un haz de necaz. La noi s-ar fi întâmplat altfel. Dar Domnul ştie mai bine totul.
Hristos – mărturia mea / Traian Dorz. – Ed. a 4-a, rev. – Sibiu : Oastea Domnului, 2016
