Tuturor ni se cere să ascultăm de Dumnezeu. În Sfânta Scriptură se afirmă că „ascultarea e mai bună decât o jertfă bună” (I Regi 15, 22). Încă dintru început, ascultarea de Dumnezeu şi de poruncile Lui a fost o poruncă dată poporului ales prin Moise, care, în cartea Deuteronomului, cap. 28, rosteşte înaintea întregului popor binecuvântările ce vor veni de la Dumnezeu peste ei, dacă vor asculta, precum şi blestemurile ce vor veni peste ei în urma neascultării. În Eden, prin semănarea îndoielii, şarpele aduce pe Eva la neascultare urmată de izgonirea lor din Rai. Şi noi, poporul român, am gustat din fructul amar al neascultării şi lepădării de Dumnezeu în anii faraonului roşu ce urmărea nimicirea lui Dumnezeu din om, când poporul de la răsărit mânca rodul pământurilor noastre şi tot venitul poporului nostru.
În zilele noastre, ascultarea nu mai este înţeleasă ca o lucrare duhovnicească, ci este interpretată ca lipsă de personalitate, caracter slab, îngrădire a libertăţii personale, a afirmării de sine. Ascultarea este o „stare a inimii”, afirmă Rafail Noica, prin care începem să vedem câte ceva şi din cele de „dincolo de lume”, nu doar din cele de aici, întrucât ascultarea omoară mândria şi înviază smerenia (Sf. Ioan Scărarul), ceea ce ne apropie cu adevărat de Dumnezeu… De aceea ascultarea este „cea dintâi dintre toate virtuţile de început”, care „răstigneşte” mândria şi aduce smerita-cugetare (Sf. Diadoh). Sf. Vasile cel Mare spunea că „ascultarea este scara cea mai scurtă către cer”. Pe prima treaptă se află ascultarea faţă de părinţii trupeşti, cei care şi-au asumat responsabilitatea de a-şi creşte şi educa copiii, apoi urmează părintele duhovnicesc. Ascultarea faţă de părintele duhovnicesc e un „legământ” tainic, iar cel care nu împlineşte cu fapta cuvântul duhovnicului se face „călcător al făgăduinţei date” (Teodor Edeseanul).
Pe urmă este ascultarea de stăpânire, ascultare în Domnul, că nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de la Dumnezeu sunt rânduite. Ca atare, cel ce se împotriveşte stăpânirii, rânduielii lui Dumnezeu i se împotriveşte, spune Sf. Ap. Pavel. În mănăstiri, este ascultarea de egumen, iar în familie este ascultarea soţiei de soţ încununată cu iubirea de către acesta. Dumnezeu ne cere „lucruri uşoare” ca să moştenim Împărăţia cea cerească, şi totuşi noi suntem atât de „zăbavnici la ascultare” (Fericitul Augustin), pentru că uităm, ori nu ştim, că „cel ce ascultă de Hristos este călăuzit spre lumină” (Sf. Talasie Libianul). Tăierea voii noastre este „prima fază a ascultării ziditoare”. Ascultarea făcută din inimă este „răsplătită cu ascultare”, pentru că dacă cineva Îl ascultă pe Dumnezeu, şi Dumnezeu îl ascultă. (Avva Mios). Patericul ne spune că la marele Pamvo au venit odată patru pustnici, purtând piei. Şi au vestit fiecare fapta cea bună a celuilalt nefiind acela de faţă. Unul postea mult, cel de al doilea era neagonisitor şi cel de al treilea a câştigat multă dragoste. Se spunea încă şi despre cel de al patrulea că douăzeci şi doi de ani avea de când era sub ascultarea unui bătrân. Le-a răspuns lor avva Pamvo: vă zic vouă că fapta cea bună a acestuia este mai mare, căci fiecare dintre voi fapta bună pe care a câştigat-o, cu voia sa a agonisit-o, iar acesta tăindu-şi voia, voia altuia o face. Ascultarea „cu dragoste, nu din silă”, zicea părintele Paisie Olaru, ne pregăteşte să primim harul lui Dumnezeu, cel „care pe cele neputincioase le întăreşte” şi pe toate le desăvârşeşte (Arhim. Arsenie Kotsopoulos). Pedeapsa îngăduită peste noi de Dumnezeu în aceste vremuri apocaliptice, prin aceşti viruşi este o trâmbiţă cerească ce sună şi ne cheamă să revenim la ascultarea de Dumnezeu şi de poruncile Lui, lepădând păcatul ce ne desparte de dragostea Sa. Cei care au ascultat, poporul ninivitean în frunte cu împăratul lor, au fost binecuvântaţi şi iertaţi de Dumnezeu. Cei neascultători cu multe necazuri au fost loviţi, spre a fi treziţi şi întorşi pe calea spre mântuire. Dureros este faptul că noi, în loc să ne smerim cu post şi rugăciune, cu sfâşierea inimilor revenind la Dumnezeu, pe Care L-am părăsit, ne afundăm tot mai mult în neascultare, apostazie şi păcare strigătoare la cer.
Fratele Traian, prin duiosul vers al cântării, ne spune unde găsim scăpare şi rezolvare: „Unde să mă duc eu, Doamne, când mi-e sufletul zdrobit / şi când inima mea varsă plânsul cel mai chinuit… / Numai Ţie, numai Ţie, Domnul meu, pot să-Ţi spun necazul greu…”
Ne rugăm Domnului să trezească Neamul nostru din somnul păcatului, spre a ne întoarce la căile părăsite ale ascultării smerite de El şi a înceta bătaia şi pedeapsa de peste noi, revărsând peste poporul şi Neamul nostru binecuvântările Sale. Aşa să ne ajute Dumnezeu!
Slăvit să fie Domnul!
Pr. Nelu PAVEL
