15. O inimă care iubește simte fericirea cea mai mare nu atunci când ea primește, ci atunci când ea dă celui iubit.
Nefericit este acela care, iubind, nu are ce dărui nimiccelui preaiubit al său.
16. Nu este mai mare amărăciune pentru un suflet iubitor decât atunci când este nevoie să facă ceva celui preaiubit – și el nu are cum. Sau nu are cu ce.
17. Acum când am ajuns și eu să am atâtea ființe preaiubite, nu am mai mare bucurie ca atunci când le pot da câte ceva, păstrat cu drag pentru ei, oricât de puțin pot. Da, n-am o mai mare bucurie ca atunci!
Bucuria de a da este adevărata bucurie. Nefericit cine nu o cunoaște.
18. Când pot să dau ceva plăcut cuiva, am o nespus mai mare bucurie decât atunci când primesc.
Dragostea se bucură și când dă și când primește. Dar mai mult când dă.
Înțeleg acum tot mai bine și eu că,pe când bucuria de a primi o poate avea orice om, bucuria de a da nu o are decât Dumnezeu. Și cei care sunt din El.
19. Cine primește are nevoie să și dea. Această nevoie nu o are numai ca datorie la binele altora, ci o are mai ales ca o trebuință a lui însuși pentru binele său, pentru descărcarea inimii sale iubitoare. Iubirea adevărată simte întotdeauna nevoia de a se descărca prin binefaceri.
20. Cine numai ar primi cu plăcere de la toți, dar nu ar da cu bucurie nimănui, acela va ajunge în curând să i se usuce nu numai mâna, ci și sufletul.
Ce dureros este să vezi oameni care au primit atât de mult, dar nu dau din aceasta nimic pentru alții, ci țin totul numai pentru ei.
O, Dumnezeule Darnic și Bun, fă-ne pe toți darnici și buni!
Amin.
Fratele Traian Dorz – Crucea Mântuitoare cap. 14 – Grija umblării curate – pg. 102-103.
