Într-una din zile, mă aflam la cabinetul stomatologic din comună. Anticamera în care ne aşteptam rândul să intrăm era arhiplină. Mă aşezasem într-un colţ, pe un scaun şi răsfoiam ziarele «Iisus Biruitorul» ce se aflau pe măsuţa de acolo. Vrând-nevrând asistam şi la discuţiile din jurul meu.
O tânără mamă venită cu fiica ei povestea cât de mult îi plac ei şi tuturor celor din casă filmele şi serialele ce se transmit la televizor. Ba ajung chiar să se certe pentru aceasta, fiindcă unii doresc un fel de emisiuni, alţii altele. Aşa că au ajuns la concluzia ca fiecare săşi aibă televizorul său. Limbajul tinerei mame era destul de necontrolat şi libertin. Mi-am zis cu tristeţe: iată roadele amare ale mass-mediei actuale şi cultura pe care o oferă ea!
O femeie mai în vârstă se afla pe scaunul de lângă mine şi stătea mai mult cu spatele spre mine, de parcă i-aş fi fost un ghimpe în coaste. Şi-a spus şi dumneaei părerea personală, poate ca o învăţătură adresată celor mai tinere sau poate ca un preludiu de o viaţă al inimii sale: „Cine ştie ce mai este pe lumea cealaltă; moare omul şi se preface în pământ, nu mai rămâne nimic de el!?“.
Am simţit cuvintele acestea ca pe o provocare directă la faptul că până atunci tăcusem şi m-am simţit aşa de parcă tot cerul începea să apese pe mine. Mă mai simţisem aşa, odată, cu vreo şapte ani în urmă, într-o seară de vară cu prilejul unui priveghi de înmormântare din satul meu. Încă nu vorbisem niciodată mai multor oameni strânşi la un loc despre Lumina şi Harul de care-mi făcuse parte Bunul Dumnezeu. Cântam din cântările Oastei.
Un frate s-a ridicat şi a vorbit, zicând: „Rânduit este oamenilor să moară o singură dată, iar apoi vine Judecata“. A vorbit despre moartea de care nimeni nu va scăpa şi despre Judecata la care cu toţii ne vom înfăţişa.
Nemaifiind alţi fraţi care să mai vorbească, de la un timp, în jurul nostru au început comentariile.
Cineva dintr-un colţ zicea: „… cine a mai venit de pe lumea cealaltă şi cine s-a mai sculat din morţi să ne spună nouă cum este Dincolo?“. Altcineva confirma: „Aşa este, aici este viaţa, alta nu mai este; ce este scris, scris rămâne; de cele făcute nimeni nu te mai iartă…“
În timp ce ei vorbeau aşa, eu am început să simt că tot cerul începe să apese peste capul meu şi simţeam, în acele clipe, că dacă nu voi spune Adevărul sunt vrednic de toată osânda. Atunci am spus fratelui de lângă mine: „Rugaţi-vă pentru mine că vreau să vorbesc!“. „Vorbeşte!“ – mi-a răspuns el. Cu toată emoţia, m-am ridicat în picioare şi am vorbit despre dragostea lui Dumnezeu care m-a primit şi m-a iertat pe mine. Şi cum ea primeşte cu aceeaşi iubire pe orice păcătos care vine la El.
Am văzut atunci în ochii multora lacrimi. Conştiinţa împăcată de după aceea şi bucuria mărturisirii Adevărului mau făcut să nu-mi doresc altceva decât să spun tuturor despre Dumnezeu.
Acum, în anticamera cabinetului stomatologic, auzeam aceleaşi cuvinte din seara de priveghere şi simţeam apăsarea aceluiaşi cer greu cu ameninţarea lui dacă îi voi lăsa pe oameni să rămână îngropaţi sub lespedea necredinţei şi în întunericul neştiinţei.
Am întrebat-o atunci pe femeia de lângă mine: „Vă rog să-mi spuneţi: Dumneavoastră mergeţi la biserică? Şi dacă mergeţi, vă împărtăşiţi cu Sfintele Taine?“ „Da!“ – a fost răspunsul ei.
„Şi cum îndrăzniţi să vă apropiaţi aşa de Trupul şi Sângele Domnului când dumneavoastră nu credeţi nici în Dumnezeu, nici în înviere şi nici în viaţă veşnică? Pentru că oricine tăgăduieşte învierea şi viaţa veşnică, tăgăduieşte însăşi existenţa lui Dumnezeu!“
S-a uitat la mine cu nişte ochi speriaţi, iar eu am continuat:
Sfânta Împărtăşanie nu se dă oricui şi oricum. Ea se dă pe temeiul mărturisirii de credinţă şi după o pregătire în prealabil, cu post, spovedanie şi cu acordul duhovnicului. Iar cel care doreşte să se împărtăşească rosteşte cel puţin o rugăciune care spune aşa: «Cred, Doamne, că Tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu, Care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu. Încă cred că acesta este însuşi preacurat Trupul Tău şi Acesta este însuşi preacurat Sângele Tău…»
Am mai continuat cu prezentarea unor temeiuri biblice de la I Corinteni cap. 11 în legătură cu pregătirea ce se cere pentru unirea cu Hristos şi altele ce le-am putut spune, pentru ca să simt iarăşi că povara de peste capul meu nu mă mai apasă atât de greu.
Domnul să ne lumineze şi să ne învrednicească pe toţi, ca fără de osândă să cutezăm a ne apropia de Sfintele Taine ale lui Hristos şi tot fără de osândă să vorbim despre lucrurile minunate ale lui Dumnezeu.
Slăvit să fie Domnul!
Fratele Ioan DAMIR
