Un firişor de nisip este talentul pe care-l ai…
Un firişor de nisip este înţelepciunea pe care o ai…
Un firişor de nisip este vechimea ta…
Un firişor de nisip eşti, frate!…
Tu ai dori să fii mai presus decât fraţii tăi, ca toţi să asculte de tine, ca toţi să facă ceea ce spui tu…
Şi firişoarele de nisip le spulberă vântul când vine şi le duce apa când vine! Atunci să lăsăm nisipul! Mâne-l apa… N-are nici o valoare! Haidem pe Stânca cea care este Hristos! Să stăm acolo toţi feriţi de griji, scutiţi de necazuri!
Gânduri bune au avut aceşti oameni şi o judecată a fost şi aceasta, dar nu s‑a potrivit cu voia şi cu planul lui Dumnezeu. Dumnezeu voieşte ca toate firişoarele de nisip să nu fie luate de vânt, să nu fie mânate de valuri şi de ape. Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi, ca toţi oamenii căzuţi să fie scoşi la liman, să fie îndreptaţi spre o ţintă, să aibă viaţa toţi cei ce o doresc.
Atunci a făcut un plan! Ce să facem cu firişoarele nisip ca să le folosim? Ca să nu mai stea unul lângă altul, ca să nu mai stea unul cu altul, să facem o lucrare ca toate firişoarele să fie unul în celălalt… Şi să se poată face o unitate, şi să se poată face o închegare, şi să se poată face o legătură.
Acestea au fost planuri mari, o înţelepciune înaltă, o judecată înaltă, mai presus de minţile noastre, mai presus de puterile noastre. Atunci s-a ales un mijloc, s-a găsit un leac: „Să facem praf de stâncă!” Firişoarele mici de stâncă să le coborâm în praful nisipului jos, ca, amestecându-le unul cu celălalt, să le putem învălui. Căci piatra, firişoarele de piatră, ele nu-şi pierd puterea lor, ci au putere în sine însele să închege iarăşi, să unească iarăşi… Pentru ca firişoarele de nisip să nu mai fie împrăştiate, ci să fie închegate, să se facă din ele o stâncă, o unitate, şi să poată şi ele să fie folosite. Adică nisipul cel de aruncat, care nu e bun de nimic, să ajungă iarăşi stâncă puternică…
Ce plan a fost planul acesta mare şi minunat! Dumnezeu a acceptat ca Stânca să fie zdrobită! Să fie făcută praf! Să fie coborâtă jos, în praful firişoarelor de nisip, pentru ca din Jertfa Crucii, pentru ca din Sângele ce-a curs, pentru ca din lacrimile tale de căinţă, ale firişoarelor de nisip, să se închege ceva, să se întemeieze iarăşi ceva. Pentru ca să putem fi de folos şi noi în planul lui Dumnezeu.
Acest Meşter Zidar Înţelept a fost Dumnezeu. După Modelul lui Hristos a lucrat şi Sfântul Petru, care, în ziua Cincizecimii a unit 3000 de firişoare de nisip cu Stânca de pe Golgota. El a fost acela care a adus pe Hristos-Stânca la firişoarele de nisip printr-o unire şi le-a spus: „Aici nu mai sunt doi, ci Unul Singur: Hristos!” Mulţimea celor ce crezuseră era o inimă şi un gând, pentru că s-au unit cu Hristos, pentru că au fost uniţi cu Hristos şi toţi erau sudaţi.
Iată ce putere! Mare înţelepciune a fost înţelepciunea aceasta, fraţii mei dragi!
După Apostolul Petru au fost alţii care au făcut tot la fel. Misiunea noastră este aceasta, cum s-a mai spus: să-L ducem pe Hristos la lume şi pe oameni la Hristos. De la el au fost mulţi meşteri zidari până la noi, care au început să facă lucrul acesta.
Noi lucrăm la construcţii de case. Temelia casei o facem din piatră, zidurile pereţilor, din cărămidă, dar la cărămidă, pentru ca una cu alta să se unească – ca şi cu firişoarele de nisip care sunt neputincioase, mici, multe –, pentru ca să se facă această legătură, această unitate, folosim cimentul. Cimentul este praful, firişoarele de piatră, de stâncă, prelucrate, care, deşi au fost sfărâmate şi zdrobite, nu şi-au pierdut puterea lor de stâncă. Ele au putere iar să unească, iar să facă stâncă, iar să-i închege pe toţi acei uniţi cu ele.
Câţiva meşteri zidari au fost învinovăţiţi, când lucrările lor sau dărâmat, că n-au pus material de-ajuns. Au pus foarte puţin, o cantitate slabă de ciment în nisip, şi de aceea lucrarea n-a fost închegată cum trebuia, n-a fost legată, n-a fost unită aşa cum trebuia – şi de aceea zidurile s-au dărâmat. Pentru că a fost prea puţină cantitate din piatră, din tărie, şi prea multă cantitate de nisip, de firicele de nisip.
Fraţii mei dragi, fraţi lucrători, fraţi meşteri, priviţi în adunarea voastră! Nu se întâmplă de multe ori să fie numai nişte firişoare de nisip în ea? Nu se întâmplă uneori că frate lângă frate stă? Unul lângă altul, şi nu unul în celălalt?
Ce faci tu atunci, frate meşter zidar?
Ce faci tu atunci, frate meşter lucrător?
Ştii ce ar trebui făcut? Pusă o mai mare cantitate din Hristos, o mai mare cantitate din Stâncă! Mai multă cantitate din Hristos!
Apleacă-te atunci mai mult la lacrimile tale…
Pune atunci mai puţin din tine…
Mai puţin din înţelepciunea ta…
Mai puţin din talentul tău…
Mai puţin din situaţia ta…
Şi mai mult din lacrimile lui Hristos, din mila lui Hristos şi din smerenia lui Hristos.
Şi vei vedea atunci cum se încheagă firişoarele tale!
Vei vedea atunci adunarea ta cum se încheagă. Vei vedea atunci cum se uneşte!
Vei vedea cum se sudează. Vei vedea cum lucrează Dumnezeu, dacă tu te vei coborî cât mai jos şi vei pune cât mai puţin din tine şi cât mai mult din Hristos.
Să-i urmăm pe cei ce L-au coborât pe Hristos până la noi, dar, coborându-L pe Hristos, s-au coborât mai întâi ei înşişi.
Părintele Iosif… El a fost un meşter zidar atât de înţelept, care a vrut ca firişoarele acestea de nisip să le unească cu Hristos, pentru ca orice valuri, orice vânturi ar veni, să nu le poată lua, să nu le poată clătina. Părintele Iosif! Un trupşor slăbuţ şi bolnăvicios. Un preot simplu de la ţară, Dumnezeu s-a folosit de el şi a făcut o lucrare atât de mare prin ascultarea lui, prin lucrarea pe care a putut s-o facă prin el. El a fost acela care a amestecat prin Jertfa lui Hristos, prin Sângele lui Hristos firişoarele acestea de nisip, o mulţime de firişoare de nisip din Biserica noastră, din ţara noastră, din poporul nostru şi ne-a unit cu Hristos.
Dacă noi suntem azi aici, suntem datorită aceluia care ne-a unit, care ne-a ţesut, care a trebuit să fie sfărmat şi zdrobit, datorită acelui meşter înţelept care a ascultat şi a ştiut pune cantitate din Hristos şi să nu pună din el. Pentru ca să avem o Biserică vie, pentru ca să avem o Lucrare vie, ca să avem un popor credincios şi cinstit, aşa cum ne doreşte societatea, aşa cum ne doreşte Biserica, cum ne doreşte patria. Aşa a lucrat şi aşa a dorit el.
Astăzi nu mai suntem slugi. Fraţii noştri, astăzi Domnul a făcut ca toată ţara să răsune de bucuria unităţii. Dar oare am putut să facem aceeaşi unitate? Am putut să facem aceeaşi închegare cum a făcut-o Dumnezeu prin acel om simplu al Lui, prin acel meşter, prin acel zidar înţelept? Am putut noi în zilele noastre să facem aceeaşi unitate? Cu durere, fraţii observă că nu! Şi aceasta dovedeşte că prea mult am pus din noi şi prea puţin am pus din Hristos.
din vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la nunta de la Corocăieşti – 14 mai 1978
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010 – vol. 1
