Vorbirea fratelui Traian Dorz de la o nuntă
(…) Ştim cum ei s-au rugat pentru noi şi noi ne-am rugat pentru ei. În această părtăşie frăţească, scumpă stă fericirea noastră, a tuturor şi când dăm, şi când primim; şi când plecăm, şi când venim; şi când ne întâlnim, şi când ne despărţim. Noi avem în ochii noştri, prin harul lui Dumnezeu, aceleaşi lacrimi iubitoare şi frăţeşti. Şi în cuvintele noastre, acea unduire a căldurii dragostei pe care Duhul Domnului a pus-o în inimile noastre.
Din toată inima salutăm, în Numele Domnului, pe aceşti miri iubiţi, pe părinţii lor şi pe toţi fraţii şi surorile noastre care au participat, în această neuitată duminică, la bucuriile noastre.
Salutăm pe scumpii noştri fraţi care trebuie să plece; ne rugăm lui Dumnezeu să-i binecuvânteze în tot drumul, să-i facă să ajungă cu bucurie de oriunde vor pleca şi oriunde vor sosi. Până vom pleca pe ultimul drum, să-L întâmpinăm pe Domnul nostru în văzduh, aşa cum ne-a promis El. Şi după aceea să fim pentru totdeauna cu El la Nunta cea veşnică şi fericită pentru care ne rugăm mereu şi pentru care dorim mereu să-i vedem fericiţi şi pregătindu‑se pe toţi ai noştri.
În aceste câteva clipe care ne-au mai rămas până când vom încheia cu o rugăciune de mulţumire această parte fericită şi bucuroasă de petrecere a noastră de astăzi, aş vrea să vă împărtăşesc câteva cuvinte privitoare la sfânta Lucrare a lui Dumnezeu, Oastea Domnului, în care suntem noi chemaţi să-L slujim pe Dumnezeu în Biserica noastră, în credinţa părinţilor noştri, în patria noastră şi în mijlocul acestui popor al nostru binecuvântat în care ne-au născut Dumnezeu şi părinţii noştri. Pe acest pământ pe care l-au sfinţit ei cu lacrimile, cu sudoarea, cu sângele lor şi pe care ni l-au lăsat binecuvântat de Dumnezeu, şi care poartă pretutindeni pe faţa lui semnele dragostei şi recunoştinţei părinţilor noştri faţă de Dumnezeu. Oameni minunaţi cum a avut poporul nostru puţine popoare din lume au avut. Domnitori credincioşi, oameni care au apărat cu preţul vieţii lor nu numai fiinţa neamului acestuia şi libertatea acestui pământ binecuvântat, ci credinţa în Dumnezeu, mai presus de orice. Şi această apărare a credinţei şi această slujire a lui Dumnezeu a fost scutul ceresc care i-a apărat pe părinţii noştri în decursul atâtor veacuri de suferinţe şi de jertfe, în mijlocul atâtor vânturi şi furtuni care au trecut cu aceeaşi sălbăticie şi din nord spre sud, şi din apus spre răsărit peste noi toţi.
Dumnezeu ne-a păzit pentru că părinţii noştri au fost credincioşi şi ne-au învăţat şi pe noi cum l-a învăţat Neagoe Basarab pe fiul său Teodosie: „Mai întâi de toate, fiul meu, să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, Care ne-a chemat pe noi de la nefiinţă la fiinţă şi ne-a făcut să-L cunoaştem pe El şi să fim fericiţi”. Acest testament l-au lăsat înaintaşii noştri copiilor şi urmaşilor lor până astăzi. Şi acest testament ne-a rămas şi nouă de la părinţii noştri – şi fericiţi vom fi dacă ni-l vom ţine până la sfârşit.
Numai Dumnezeu cunoaşte în ce vremuri tulburi au trăit strămoşii noştri prin toată istoria lor până astăzi. Şi vremurile nu s-au liniştit mult… Dar Dumnezeu i-a apărat pe ei pentru că au crezut în El şi L-au slujit, şi I-au rămas credincioşi; şi, dacă a trebuit să-şi dea viaţa cum şi-a dat-o Constantin Brâncoveanu – şi nu numai viaţa lui, ci şi viaţa copiilor săi –, n-au stat la târguială cu Dumnezeu că le cere prea mult. I-au dat totul, pentru ca şi Dumnezeu să Se arate faţă de ei cu aceeaşi bunătate, păstrând viaţa şi fiinţa acestui neam binecuvântat, din pricina strămoşilor noştri.
Noi Îl cunoaştem pe Dumnezeu nu numai din scrierile Sfinţilor Evanghelişti, ci [şi] din scrierile – parcă de aceeaşi valoare – ale cronicarilor noştri. Şi avem nu numai din istoria poporului evreu cunoaşterea Bibliei şi Cuvântul Sfintelor Scripturi, ci din propria noastră istorie cunoaştem toate acestea. Şi, dacă suntem noi fii credincioşi şi adevăraţi ai strămoşilor noştri, noi nu-L vom părăsi pe Dumnezeu Care i-a apărat pe ei. Pentru că de Acela avem şi noi nevoie, să ne apere şi pe noi în vremurile care vin şi care se anunţă… nu mult mai liniştite. Când toată lumea se zbuciumă de temere şi de fior, noi ne încredem liniştiţi în Dumnezeul părinţilor noştri. Şi, dacă Îl vom iubi şi vom fi credincioşi, vom vedea că şi pe noi, şi pe copiii noştri ne va apăra El. Pentru că El are putere să potolească toate valurile şi furtunile, ca atunci pe Marea Ghenezaretului, şi astăzi pe marea istoriei popoarelor.
Noi trebuie să-L binecuvântăm pe Dumnezeul nostru din toată inima că, în mijlocul poporului nostru şi în timpul anilor noştri, a rânduit să vină în acest popor al nostru un om binecuvântat ca Părintele Iosif care s-a ridicat şi, binecuvântat de Dumnezeu şi întărit de puterea Lui, a ridicat solia aceasta şi ne-a vestit nouă acest cuvânt prin care am ajuns să avem astfel de sărbători minunate la nunta copiilor noştri; la însoţirea tinerilor noştri, la săvârşirea Tainei Nunţii dintre cele şapte Taine ale sfintei noastre Biserici. Care, dacă au fost sfinte de la începutul lor şi ni le-au vestit nouă nişte părinţi sfinţi, şi noi, copiii şi urmaşii lor, suntem datori să le păstrăm cu toată sfinţenia. Nu v-ar plăcea să aveţi mereu astfel de nunţi binecuvântate în satul acesta şi în toate satele şi oraşele patriei noastre? Căci, dacă ne numim popor creştin şi dreptcredincios, cum se cheamă credinţa noastră bună şi străbună, atunci trebuie să dovedim cu fapta noastră că şi merităm să fim urmaşii unor părinţi aşa binecuvântaţi. Dacă părinţii noştri au fost lei, noi nu trebuie să fim pisici. Dacă părinţii noştri au fost eroi, noi nu trebuie să fim laşi. Dacă părinţii noştri au fost credincioşi, noi nu trebuie să ne lepădăm de Dumnezeul istoriei noastre, Care a apărat pământul nostru şi cerul nostru din pricina lor.
Pe întinsul patriei noastre sunt însemnate semnele credinţei şi dragostei lor faţă de Dumnezeu. Numai Ştefan cel Mare, cât a semănat pe întinsul acestor plaiuri!… Veneam pe drumurile acestea şi, cu ochii în lacrimi mă uitam spre aceste dealuri şi spre aceste drumuri pe care… ziceam, vorbind cu fraţii: „Pe aici au umblat picioarele sfinte ale lui Ştefan cel Mare, apărând ţarinile acestea, munţii aceştia, hotarele acestea”, cum spune Eminescu: „Eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul”. Acestea erau sfinte prin sudoarea şi sângele, şi lacrimile lor. Aşa strămoşi minunaţi am avut noi. Şi atunci, noi cum să ne putem lepăda de ei? Dacă Sfinţii noştri Părinţi bisericeşti ne-au învăţat şi ne-au lăsat nouă dogmele credinţei noastre (că toate săvârşirile Tainelor noastre sfinte trebuie să le facem într-o atmosferă, într-un mediu sfânt), atunci cum să nu călcăm noi pe urmele lor? Cum să călcăm noi cuvintele lor, dacă vrem să avem parte şi noi de binecuvântarea de care au avut parte ei când au trăit pe aceste meleaguri?
Gândeam la toate lucrurile acestea astăzi când, în ceasul când se citesc sfintele Evanghelii în biserică, ne-am gândit şi noi că, în Evanghelia de astăzi, s-a vorbit aşa de frumos despre fapta unuia dintre martorii Patimilor şi Învierii Domnului Iisus: Iosif din Arimateea. În ceasul cel mai greu, când nimeni nu se găsea să poată avea îndrăzneală să meargă la Pilat, să ceară trupul Mântuitorului, dacă nu s-ar fi dus el în ceasul acela, ştiţi ce s-ar fi întâmplat cu trupul Mântuitorului nostru? Aşa cum se întâmplă cu cei condamnaţi la moarte, care nu mai sunt în puterea şi stăpânirea rudeniilor lor. Autoritatea care i-a judecat la moarte îi duce şi-i aruncă în groapa comună, cu toţi ceilalţi deţinuţi şi condamnaţi. Nu mai sunt vrednici să fie redaţi familiei lor, nici să fie înmormântaţi în chip cinstit, ca oamenii liberi. Mântuitorul nostru ar fi ajuns în groapa comună, la un loc cu tâlharii şi poate cu stârvul lui Iuda, care fusese spânzurat şi aruncat şi el în Ţarina Olarului.
Dar Dumnezeu a avut grijă de Fiul Său iubit şi l-a pregătit pe unul dintre prietenii Săi, care până atunci stătea ascuns. S-a dus la Pilat. El, care avea autoritatea şi curajul să facă acest lucru, a scos trupul Mântuitorului nostru, l-a dat jos de pe cruce pe umărul lui şi l-a dus şi l-a înmormântat în mormântul lui. Ce gest minunat a făcut acest om mare al lui Dumnezeu!
Cât de recunoscători trebuie să fim noi celor care au făcut, în momentul cel mai critic, fapte deosebit de mari şi de însemnate pentru numele şi pentru cauza Mântuitorului nostru!
Pomenindu-l pe Iosif din Arimateea Evanghelia de astăzi şi [văzând] cât de frumos a scris despre el Sfântul Evanghelist, m-am gândit la atâţia binecuvântaţi binefăcători ai noştri. Căci printre cei mai mari binefăcători ai omenirii sunt cei care i-au făcut binele duhovnicesc şi care au făcut pentru Dumnezeu şi în Numele lui Dumnezeu lucruri nemuritoare şi neuitate în faţa noastră.
Am avut şi noi un binefăcător, binefăcătorul poporului nostru care a făcut pentru noi atât de mult, cum a făcut Iosif din Arimateea pentru Mântuitorul nostru când L-a luat pe umărul Său şi L-a coborât de pe cruce. Ştiţi cum spune mai departe tradiţia? (Nu ne ajunge timpul acesta… trebuie să mă grăbesc foarte mult… să povestim numai cum Dumnezeu i-a răsplătit lui Iosif din Arimateea dragostea lui şi sacrificiul lui, şi riscul lui cel mare pe care [şi l-a asumat] pentru Domnul Iisus.)
Dintre martorii Patimilor, dintre cei care au fost de faţă atunci la Patimile Mântuitorului, Evanghelia vorbeşte despre câţiva. Dar sfânta tradiţie ne-a păstrat despre Iosif din Arimateea un amănunt atât de mişcător. Înainte de procesul Mântuitorului, mai-marii Sinedriului, marii preoţi Ana şi Caiafa, care-L urau pe Mântuitorul şi Îi plănuiseră moartea, ştiau că Iosif din Arimateea, care era sfetnicul sinodului lor, era un prieten al Mântuitorului. Se temeau că opoziţia lui îi va împiedeca în planul lor. Şi au plănuit şi L-au trimis undeva, departe de Ierusalim, pentru acele două zile: joi şi vineri, cât a durat judecata şi condamnarea Domnului.
Vineri seara, când el a venit acasă şi Nicodim îl aştepta să-i spună vestea dureroasă (despre care el nu ştia), el a aflat că Mântuitorul, răstignit şi mort, stă pe cruce şi aşteaptă să fie luat şi aruncat în groapa comună. Ei ştiau ce soartă au cadavrele celor ucişi; şi s-au sfătuit amândoi să meargă la Pilat. Nici Nicodim nu îndrăznea. Iosif, care avea autoritate deosebită în Israel, a avut această cinste. Şi Dumnezeu i-a dat curajul s-o facă. Împotriva sinedriului în care el era un sfetnic de vază.
S-a dus şi i-a cerut lui Pilat trupul lui Iisus.
Dar în seara de vineri, când el sosise din străinătate acasă, nevasta sa îl întâmpină cu ochii plini de lacrimi şi cu sufletul mişcat:
– Singurul nostru copil, de 12 ani, zace grav bolnav. De când ai plecat tu, e în febră grea… transpiră şi te strigă printre lacrimi: „Tată… tătuţul meu, unde eşti?… Eu mor… Doresc să te mai văd”.
Şi Iosif nu venea…
Când, în sfârşit, a venit Iosif şi i-a ieşit întristată şi îndurerată înainte, i-a spus de starea copilului. Şi i-a zis:
– Du-te îndată în oraş, caută un medic… caută un medicament… caută ceva, să salvăm viaţa copilului nostru!
Când Iosif a ieşit din casă să plece să caute medicamentul, l-a întâlnit pe Nicodim, care i-a spus despre moartea lui Iisus şi despre primejdia în care se găseşte trupul Său. Şi atunci Iosif a uitat de copilul său care era pe moarte, de necazul soţiei sale şi s-a dus şi a zis:
– Mai presus de toate acestea, este acum cauza Domnului. Mergem să-L salvăm pe Hristos!
Până s-a dus el, până a luat învoire de la Pilat, până a coborât de pe cruce trupul Mântuitorului, până l-au dus şi L-au înmormântat, copilul său a murit acasă. Şi când el, întârziind, s-a dus, nevastă-sa i-a ieşit îndurerată în faţă şi i-a zis:
– Unde ai întârziat atât de mult?…
El i-a spus:
– A trebuit să fac un lucru foarte însemnat.
– Ce lucru mai însemnat decât viaţa copilului tău ai avut de făcut!? Iată, copilul tău acuma, din cauză că ai întârziat, a murit! Ce facem?
El i-a zis:
– Pentru Domnul m-am dus, soţia mea. Tu ştii în ce stare era El. M-am dus şi am reuşit să iau de la Pilat trupul Său şi să-L înmormântăm în chip cuviincios. Şi acuma m-am întors. Dumnezeu, pentru Care am lucrat noi şi am făcut sacrificiul acesta, nu va uita jertfa noastră şi ne va răspunde El. Vino să luăm copilul de unde zace mort şi să-l ducem în camera de sus, să-i facem pregătirea de înmormântare.
S-a dus Iosif şi a luat pe umărul său, pe umărul cel pe care sprijinise trupul lui Iisus cel mort, pe umărul lui a luat trupul copilaşului său de 12 ani.
În momentul în care trupul copilului s-a atins de umărul care-L purtase pe Iisus, copilul a tresărit dintr-o dată! A înviat fericit şi l-a îmbrăţişat pe tatăl său…
Toţi trei s-au prăbuşit în genunchi, mulţumind cu recunoştinţă Domnului pentru că, pentru puţinul pe care-l făcuse el pentru Dumnezeu, Dumnezeu i-a răsplătit în chip aşa de minunat.
Acesta a fost Iosif din Arimateea, care a făcut gestul acesta pentru Domnul Iisus.
Se cuvine să-i cunoaştem noi pe toţi binefăcătorii care, făcând pentru Domnul, ne-au făcut şi nouă atât de mult bine.
Un astfel de binefăcător a fost pentru noi Părintele Iosif Trifa, care a [făcut], prin harul lui Dumnezeu, chemarea cea minunată de la Anul Nou 1923, prin care s-a născut Lucrarea Oastei Domnului, din care facem şi noi parte acum. Am stat lângă el aproape opt ani de zile: de când m-am hotărât pentru Domnul şi am păstrat legătura cu el, până în data morţii lui. Dar patru ani am stat necurmat, până în ceasul şi-n clipa din urmă a vieţii sale.
Am văzut acest om al lui Dumnezeu cât de mult a suferit pentru ca să rămână credincios Evangheliei şi să-şi păstreze până la sfârşit solia pe care i-a încredinţat-o Dumnezeu.
A fost, aproape zece ani, bolnav de două boli necruţătoare: tuberculoză şi cancer. O operaţie… două… trei… patru; şapte operaţii, dintre care ultimele trei nu s-au vindecat niciodată. În ultimii ani ai vieţii sale, purtându-l pe braţele noastre, adeseori nu mai ştiam de unde să-l prindem, când îl mutam de pe un pat pe altul să-l pansăm sau să-l primenim, ca să nu prindem cu mâna de o rană deschisă. Adeseori mâinile noastre se umpleau de sânge din rănile lui. Ajunsese de 33 de kilograme. Îl purtam aşa de uşor pe braţele noastre… pe acest sfânt al lui Dumnezeu din care rămăseseră numai nişte moaşte. Dar a rămas credincios Bisericii sale şi patriei sale, şi poporului său. Şi ne-a învăţat şi pe noi până la moartea sa: „Fraţii mei şi fiii mei! Rămâneţi până la sfârşit în Biserica noastră, în credinţa noastră, indiferent ce veţi avea de pătimit”. Şi Dumnezeu ne-a ajutat! De-atunci au trecut peste cincizeci de ani, peste jumătate de secol de la moartea lui şi de la suferinţele lui. Şi noi am rămas până astăzi alipiţi de credinţa noastră şi de dragostea poporului nostru, după cum ne-a învăţat el până pe patul martiriului şi morţii sale.
Acest lucru dorim şi noi să vi-l spunem. Şi, printre toţi eroii patriei noastre şi binefăcătorii poporului nostru, şi oamenii sfinţi ai Bisericii noastre, să nu-l uităm niciodată pe acest mare om al lui Dumnezeu pe urma căruia şi după jertfa căruia iată că şi noi culegem astăzi bucurii şi binecuvântări.
Nici un popor din lumea asta nu are în sânul lui o lucrare aşa de minunată, care să ducă viu şi sfânt, şi înflăcărat Cuvântul lui Dumnezeu prin trăirea, prin lacrimile, prin rugăciunile, prin viaţa lor ca această Lucrare minunată care a ieşit din acela şapte răni, ca cele şapte răni ale Mântuitorului de pe cruce… Şapte răni ale Părintelui Iosif.
Pe marii binefăcători ai noştri nu trebuie să-i uităm niciodată. Suntem nişte urmaşi nevrednici dacă nu ne vom cinsti marii noştri sfinţi şi binefăcători care au făcut pentru neamul nostru şi pentru poporul nostru lucruri nemuritoare şi eterne. Spune Cuvântul lui Dumnezeu că un singur om valorează mai mult decât lumea întreagă. Dar dacă atâtea sute de mii şi poate milioane de suflete Dumnezeu a scăpat de la moarte, din alcoolism, din toate lucrurile stricate şi murdare în care trăiesc majoritatea oamenilor, şi pe aceştia i-a scăpat prin jertfa lui, atunci vedem cât de mare valoare are un suflet prin care Dumnezeu a salvat atâtea mii de oameni.
De aceea, binecuvântăm pe Domnul că în Biserica noastră, în credinţa noastră şi în neamul nostru am avut un astfel de sfânt. El ne-a învăţat să ne iubim patria – şi noi o iubim. Ne-a învăţat să ne iubim Biserica – şi noi o iubim. Ne-a învăţat să ne iubim semenii noştri, să iubim munca, să iubim cinstea, să iubim credinţa, să iubim viaţa frumoasă – şi noi le iubim şi aşa îi învăţăm şi pe urmaşii noştri. Pentru că suntem siguri că numai acel popor va fi fericit şi va avea un viitor sigur, care va creşte copii credincioşi, mame credincioase, tineret credincios, destoinic, inteligent, harnic, cinstit, vrednic în toate privinţele. Să-şi iubească patria mai presus de orice. Să-şi iubească credinţa mai presus de orice. Că în felul acesta ei vor fi folositori omenirii mai presus ca oricare.
Au trecut mulţi ani de când noi nu ne-am prea bucurat de atâta preţuire şi de atâta încredere de la mai-marii noştri duhovniceşti cum s-ar fi cuvenit, după munca şi jertfa de care ne-am străduit să dăm dovadă cu smerenie şi cu tăcere, şi cu răbdare, de-a lungul atâtor ani câţi au trecut de atunci… peste o jumătate de secol, până astăzi.
Acum ne bucurăm şi-I mulţumim lui Dumnezeu că vă putem vesti că am fost nu de mult înaintea mai-marilor Bisericii noastre – începând chiar de la Prea Fericirea Sa, Patriarhul Iustin, şi apoi la toţi ceilalţi (la unii am fost, la alţii urmează să mergem) – cu această dragoste şi dorinţă a noastră să fim înţeleşi şi preţuiţi aşa cum suntem: ca nişte elemente care, puse în nişte condiţii mai favorabile şi [având] mai multă încredere [din partea] mai-marilor noştri, am putea să ajutăm şi mai efectiv la tot ceea ce este atât de necesar: munca vrednică, cinstită, viaţa cumpătată şi echilibrată, şi credinţa, şi statornicia noastră în dragostea faţă de Biserica noastră şi faţă de patria noastră. Noi, nici unii dintre noi, nu ne-am părăsit nici patria noastră, nici credinţa noastră şi dorim să nu le părăsim niciodată. Şi ne rugăm lui Dumnezeu nu numai să nu le părăsim; dar, lucrând în mijlocul lor cu toată dragostea şi devotamentul nostru, să putem ajuta mai grabnic la înflorirea lor, la înfrumuseţarea lor şi la binecuvântarea lor.
Avem promisiuni că foarte curând adunările noastre de duminica vor putea avea loc în toate bisericile, cu concursul, cu prietenia, cu binevoitoarea înţelegere a preoţilor noştri. Îi îndemnăm pe fraţii noştri, [pentru] când vor veni dispoziţiile acestea, să caute cu toată dragostea şi cu toată preţuirea să se apropie de preoţii pe care Dumnezeu i-a dat bisericilor noastre şi să căutăm să-i ajutăm în tot ceea ce priveşte buna stare atât duhovnicească – în primul rând duhovnicească –, dar şi materială a bisericilor noastre, care ne-au rămas nouă, în grija şi-n păstrarea noastră, de la părinţii noştri sfinţi care odihnesc în pământul acesta cu trupurile lor şi în cerul de deasupra acestui pământ cu sufletele lor. Şi, când şi noi vom merge cu trupul în pământul acesta, lângă trupurile lor, să ne poată primi liniştiţi. Şi, când sufletele noastre vor merge în cerul acesta, lângă sufletele lor, să se poată bucura de noi şi Dumnezeu că I-am fost credincioşi, şi părinţii noştri că le-am fost cu adevărat urmaşi vrednici. (…)
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, – vol. 5
