Ne-am cunoscut în sărăcie, dar bogați în Duhul; și, într-o zi de iarnă am pășit alături pe un drum necunoscut nouă atunci. Era drumul luminii eterne, însorit strălucitor de raze, presărat cu flori și străjuit de sfinții sărbătorilor noastre. Nu ne-am mai fi despărțit, căci eram în dragostea dintâi ce clocotea în inimile fiecăruia. Nu ne-am mai fi desprins de paginile Scripturilor Sfinte ce, cu fiecare clipită, ni se păreau mai luminoase, mai pline de adevăr.
Era iarna atunci în firea înconjurătoare, dar inimile noastre calde și duhul smerit presărau cununi pe cale. Un aer cald răspândea miresme. Adierea zefirului ceresc, cu aeru-i mereu primăvăratic, făcea să ne simțim mereu ca-n paradis.
Nu în sărăcie-i nenorocirea, și nici în bogăție fericirea. Există ceva mai presus de fire în simțire. E o lume în care duhul se desfată și, cu cât pătrunzi mai mult în aceea tainică grădină, te desparți de lumea înconjurătoare. Ești asemenea vaporului despărțit de țărm și păsării desprinde de pământ, plutind în bătaia aceluiași Soare, dar mult mai luminos și purificator, mai aproape de sfinți și de cer.
Nici dragostea părintească nu e un scut. Iar când aceasta lipsește, nefiind de la început curată, dumnezeiască, nu-și lasă urme de deznădejde. Ei se duc și noi vom trece; ceea ce rămâne veșnic este doar fapta săvârșită în iubire. Iubirea este pasărea care poartă pe aripile ei faptele credinței lucrătoare. Cu cât se sfințesc mai mult, stăruiesc mai mult și sunt mai tainice; cu cât sunt mai superficiale, se sting repede și se rostogolesc în groapa uitării.
Am fost aleși ca să purtăm împreună o cruce; dar crucea nu-i lemn și nici piatră. E Crucea lui Iisus, pe care ne-a lăsat-o El, ca s-o purtăm prin lume.
Nu e blestem, ci e Har ales; e puntea ce ne trece la El, în bucuria slavei…
Conținutul din paharul ce-ți este dat să-l bei până la fund să nu te înspăimânteze. Lacrimile calde ce curg îmbelșugat azi pe obraz se vor preface-n bucurie…
O cruce, o tainică cruce ne este dat să purtăm împreună prin lume. Dar nu e cruce, ci e harul pătimirii. Și, după pătimire, urmează învierea și slava.
De dragul învierii purtăm crucea, suferim smeriți și cufundați în răbdare, asemenea Lui, ca să ne bucurăm în Slavă împreună cu El.
Am fost aleși să fim lepădăturile oamenilor: să faci acum singură, scumpă soție, ceea ce am fi făcut împreună. Să lupți cu durerile și cu sărăcia. Deși îndurerată, să mângâi pe cei întristați, pentru ca din jertfă să răsară înviorarea, bucuria.
Și, de va fi să nu ne mai vedem aici, de va fi să plătesc cu sânge această jertfă, nu uita nicicând că am murit luptând, dar neînvins. Căci creștinul nu moare, ci trece la viața eternă, împreună cu Hristos, ca un răscumpărat al Lui, nu ca un laș, fricos sau dezertor…
Să nu mă plângi nicicând, dac-am murit, cu untdelemn în candelă să torni, mai viu, mai luminos să ardă, și rugi fierbinți spre ceruri să înalți, căci veșnic viu e-al nostru Salvator.
Vino să alergăm – în duhul – împreună prin câmpiile mănoase ale Harului, ai cărui părtași suntem, fără să ne temem nici chiar de moarte, ca să fim împreună și în Slava și în fericirea veșnică.
Fragment din „Cuvântul – cheie a darurilor”,
de Cornel Rusu, pag. 367-368, editura
„Oastea Domnului” – Sibiu, 2005
