IPS Longhin de Bănceni – Ucraina
De la doi, la patru sute de copii – Mãrturii cutremurãtoare
Nu m-am gândit niciodată, când am luat primii doi copii, că vom ajunge la 400 de copii. Îmi doream întruna copii, mai bine zis, să alinăm o suferinţă, un plâns, să ştergem lacrimile câtorva de pe obraz şi aş vrea un pic de atenţie pentru copiii de faţă, pentru că nu i-am luat în Constanţa ca să venim la conferinţă. Ei erau pregătiţi pentru Oradea, pentru că învaţă acolo, la Mănăstirea Sfintei Cruci, însă am zis să venim mai întâi aici, şi mâine dimineaţă vor pleca la Oradea.
Vă voi povesti câteva cazuri cum au ajuns copiii la noi. Am mers la o înmormântare, iar după ce toată lumea s-a dus, a dat-o pe mama în groapă, care avea 32 de ani. Tată nu aveau copiii. Şi m-am uitat că patru copii au rămas îngenuncheaţi pe mormântul mamei. Şi toată lumea s-a dus, s-au grăbit ca să facă praznicul acasă şi nu şi-a dat nimeni seama că acei copii au rămas pe mormântul mamei. Eu m-am întors şi i-am întrebat: „Dar voi de ce nu mergeţi acasă?…” Şi mi-au răspuns că ei, fără mama, nu se duc acasă. Şi i-am întrebat din nou: „Dar voi mergeţi cu mine, dacă vă iau la mănăstire?…” Şi s-au uitat la mine, şi au spus că da. Era iarnă, ger, zăpadă afară, aveau nişte ciuboţele de gumă, fără colţunaşi. Desigur, dacă mama moare nu se mai uită nimeni dacă eşti încălţat, dacă eşti sătul, de aceea aş vrea să vă rog pe toţi copiii care aveţi părinţi să păstraţi părinţii voştri că, dacă nu mai e mama, e foarte greu, nu mai are cine să te întrebe ce te doare şi ce ai nevoie.
Şi am luat la mănăstire un copil, am intrat pe acasă, toţi mâncau, stăteau la masă, nu se gândea nimeni la copii şi el a luat ceva şi a ascuns sub hăinuţă şi l-am întrebat: Ce ai luat acolo? Lasă acasă, nu lua nimic cu tine… Iar el a scos ceva de acolo, un cadou pe care i l-a dat mama lui, atâta i-a mai rămas, o amintire pe care nu voia să o piardă niciodată.
O altă fetiţă care este cu mine aici, mama ei era în zăcere, stătea pe pat şi nu putea să se ridice. Fetiţa era micuţă, iar mama, înainte de moarte a spus: Vreau ca aceşti copii ai mei să ajungă la mănăstire. Şi soţul, destul de bun şi credincios, a împlinit rugăciunea mamei şi, înainte de a muri mama, a adus copiii la noi, la mănăstire. Într-o zi, fetiţa s-a urcat pe scară în pod şi, când a dat să coboare, a căzut şi s-a aninat de un cui bătut în scară şi rochiţa s-a aninat în acel cui şi a stat până seara aninată în acel cui pentru că mama ei nu putea decât să se uite la ea. A strigat, dar nu a auzit-o nimeni şi a stat copila în faţa mamei atârnată până seara, în această suferinţă.
Dragii şi iubiţii noştri, Dumnezeu a zis: „Ceea ce faceţi celui mai mic al meu, Mie îmi faceţi!” Când dai o bucată de pâine, lui Hristos o dai. Când îmbraci un om gol, pe Hristos Îl îmbraci. Când dai apă celui însestat, lui Hristos Îi dai să bea apă… Şi de-aceea, toate câte le faceţi, faceţi-le cu dragoste spre slava lui Dumnezeu.
Eu mă bucur astăzi că am putut să împărtăşesc câte ceva, cât de puţin. Cred că niciodată nu am mai stat şi nu prea doresc să stau de vorbă nici cu jurnaliştii… Şi filmul care s-a făcut la mănăstire am fost împotrivă să-l facă, dar am văzut că, după acel film, mult popor se întoarce… Au început să înfieze copii.
(…) Să nu ne grăbim să-i lipsim de dreptul de părinţi, că acum aşa merge o politică rea ca, atunci când sunt probleme în familii, copiii să fie cât mai repede luaţi de lângă părinţi. Niciodată nu trebuie să se întâmple aşa… Chiar dacă mama este căzută în patima băuturii sau tata, ei rămân părinţi. De multe ori am avut ocazia când am luat aşa copiii şi ei plângeau de dorul de mamă, pentru că simţul acesta care este în inima lor, în sângele, în suflarea lor, nu-l poate schimba nimeni.
A fost odată o întâmplare când o fetiţă, care avea 16 ani, m-a întâlnit în curtea casei unde trăim şi a spus: Tată, tare mi-e dor de mama! Dar niciodată nu m-a întrebat până atunci de mama şi a început să plângă şi a zis că „Tare vreau să o văd!”… Şi i-am spus că voi merge şi o voi căuta… Dar tata, în timpul acela, îi tăia mamei gâtul cu cuţitul… Deci copilul, care nu ştia unde-i mama, a simţit ce se întâmplă. (…) Desigur, pe mama a îngropat-o, tatăl este la închisoare şi pe copil îl cercetează o dată pe an, pentru că tata plânge şi zice că nu ştie ce a făcut, era beat şi, când s-a trezit, a văzut ce s-a săvârşit… Să ştiţi că aşa este. Când vine un păcat, diavolul întunecă mintea omului, iar după ce trece starea aceea mulţi spun că mai degrabă nu ziceam, sau mergeam în clipa aceea. Dar atunci îl împinge vrăjmaşul, îi întunecă mintea omului şi apoi îţi spune: „Uite ce ai făcut!” Şi, după aceea, rămâi doar tu cu Hristos ca să plângi, să te rogi şi să răscumperi.
Eu mulţumesc tuturor celor care ne ascultaţi şi rog pe bunul Dumnezeu să vă dea multă bunătate în suflet, să-i căutaţi pe orfani, să ştiţi că ei sunt nişte copii nevinovaţi şi ei nu s-au cerut născuţi în lumea asta. Totuşi s-au născut din dragoste şi totuşi Dumnezeu le-a dat viaţă. Nimeni nu poate veni în lumea asta dacă Dumnezeu nu binecuvântează, nu dă suflet şi nu dă viaţă… Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toţi, să vă ajute ca, în continuare, să aveţi bucurii duhovniceşti. (…)
(Culegere, după înregistrare, de sora Laura STANCIU)
Conferinţa „Copii,calea spre Hristos”
