Home Mărturii: Fratele Alexandru Pop (Cluj)

Mărturii: Fratele Alexandru Pop (Cluj)

Mărturii: Fratele Alexandru Pop (Cluj)

„Nu mai avem ce face. Ori îl omorâm, ori renunţăm…”

Am poposit în casa primitoare a fratelui Alexandru Pop de la Cluj într-o seară de geroasă iarnă, rugându-l să ne istorisească măcar câteva frânturi din împreună lucrarea sa cu fraţii, pentru Dumnezeu, în Oastea Domnului. Cu toţii ştim, din vremurile grele de prigoană, despre faptul că cineva, undeva, prin jertfe nepreţuite, reuşea să facă posibil ca, pe masa fraţilor, să ajungă din când în când câte o Sfântă Scriptură sau câte un volum de Cântări Nemuritoare, Osana, Osana sau Cântările Domnului. Însă prea puţini dintre noi şi prea puţin cunoaştem din modul în care fraţii noştri găseau soluţii să facă posibile aceste minuni, spre bucuria fronturilor şi spre slava lui Dumnezeu.

Fratele Sandu Pop este unul dintre acei puţini fraţi ostaşi care fuseseră cooptaţi într-o veritabilă reţea internaţională, coordonată nu se ştie de cine, şi pus în legătură cu anumiţi oameni (unii dintre ei inclusiv atei ori membri de partid), pentru a prelua pachetele cu cărţi de la graniţă sau din diferite locuri de pe traseu, şi a le plasa apoi mai departe, spre fraţi. Depozite în cimitire, transbordări între morminte ori în ape, sub privirile grănicerilor de coastă, sunt doar câteva dintre elementele unei mărturisiri tulburătoare, impresionante.

Fratele Sandu este şi unul din cei patru fraţi condamnaţi, împreună cu fratele Traian Dorz, în 1982, la Alba Iulia, pentru colportaj de materiale religioase. Experienţa Gherlei va fi una dintre cele mai traumatizante fizic şi dintre cele mai tonifiante spiritual.

„Eu am fost mereu ţinut în secret şi în umbră”

Despre Oastea Domnului, fratele Sandu Pop aude încă din fragedă pruncie. De altfel, el se naşte într-o familie de ostaşi vii, în cântările şi cuvântările fraţilor. Încă din primii ani ai Lucrării, în satul bunicilor săi, Satu Lung, comuna Chinteni, de lângă Cluj, cineva aruncă pe o păşune trei legături cu cărţi ale Oastei. Nimeni nu a ştiut vreodată cine a fost acel misionar. Cert e însă că proprietarul păşunii l-a contactat pe bunicul fratelui Sandu, primar al locului, căruia i-a încredinţat cărţile. Primarul a oprit o parte din cărţi pentru satul său, iar restul le-a împărţit în alte sate. Citind buchiile acestor pagini rătăcite în ţarina săteanului, în sufletul primarului se petrece o minune, aceea a aplecării inimii dincolo de slove, înspre Dumnezeu. Aşa se face că bunicul fratelui Sandu începe să cunoască Oastea, să cunoască fraţii, iar apoi se înfiinţează, din iniţiativa primarului, adunare în Satu Lung. Rând pe rând, şi în satele vecine răsar apoi adunări ale Oastei Domnului.

Fratele Sandu Pop se naşte în 1950, într-o familie cu 4 copii. De mic copil, se trezeşte în adunările Oastei. Casa bunicilor, ca şi a părinţilor săi, e casa fraţilor, casa lui Dumnezeu pusă în slujba căutătorilor de Cer. Tatăl începe să îl ia cu el pe la adunări, să îl ducă pe la fraţi… Şi, aşa după cum ne mărturiseşte fratele Sandu Pop, „aşa am prins dragoste de fraţi şi de adunare”. La vârsta de 14 ani îl vizitează, împreună cu tatăl, pe fratele Traian Dorz, la Livadă. „Pe fratele Traian tata îl tot cerceta, ne spune fratele. Trebuia să mă duc la Arad, la un examen  pentru  locomotivele Diesel. Atunci l-am cunoscut şi pe fratele Moise. Şi atunci am fost în secret mare la fratele Traian. Şi de atunci am tot ţinut legătura.”

Într-adevăr, după acea întâlnire, fratele Traian avea să îl ţină mereu aproape de el pe fratele Sandu. Aşa se face că, la doar 3-4 ani mai târziu, când fratele Traian convocă  o adunare foarte secretă la Simeria, doar cu fraţi tineri, chemaţi personal de el, din Cluj e chemat doar fratele Sandu. „Întâlnirea s-a ţinut în casa fratelui Sabin, îşi aminteşte fratele. Nu ştiam nicio adresa. Am ajuns în gară, am văzut un grup de tineri, care mi s-au părut mai deosebiţi, şi m-am luat după ei. Aşa am ajuns între fraţi.”

După o vreme, fratele Sandu începe să îl caute singur pe fratele Traian. Şi, cu sfială în glas, fratele Sandu trebuie să recunoască şi faptul că „fratele Traian s-a ocupat de mine ceva mai aparte. Şi a început să îmi dea diferite ascultări, după puterea mea. Mă trimitea cu anumite scrisori, unde trebuia… Să ştiţi că mai priceput ca fratele Traian nu ştiu cine ar mai fi fost! Aşa te prindea dacă erai neserios! Trebuia tare corect să fii! Nu puteai tăinui nimic de el! A început apoi să-mi încredinţeze din cărţi. Ţin minte că au venit aici, în zonă, Biblii. Şi m-a trimis de unde să iau, întâi o legătură, apoi trei şi tot aşa.”

După aceste teste, a venit proba manuscriselor. „Şi a început să mă implice şi pe mine, ne spune fratele Sandu. Până a apărut posibilitatea de a bate la maşină, cărţile le scriau surorile, noaptea. Lucrau în câte patru părţi, o dată. De exemplu, sora fratelui Bugarin, pe când era fată. Ea venea aici, la noi, ca acasă, Dumnezeu să o ierte! Surorile scriau manuscrisele şi fratele Traian le trimitea după aceea în patru locuri diferite din ţară, ca, dacă le găseşte într-un loc, să scape în altul. Şi aşa am început să merg în Sighet, prin satele Maramureşului. După ce au apărut maşinile de bătut, era o soră din Ieud (Maramureş), Viorica. Avea rude în Germania, pe vremea aceea. Prin ea s-a reuşit să aducem patru maşini de scris, cu care am început să lucrăm. Şi eu mi-am cumpărat apoi, când au apărut primele maşini de scris, o maşină Erika. Am ţinut-o la nişte fraţi fără copii. Soţia a fost dactiligrafă. Şi mergeam acolo, la ei, şi soţia acolo bătea, şi de acolo pleca manuscrisul unde trebuie. Apoi am găsit, înspre Oradea, un legător de manuscrise. Şi apăreau cărţile foarte frumos scris, legate…”

În 1973, în septembrie, fratele Sandu se căsătoreşte. În cuibul lor aveau să se nască apoi trei copilaşi.

Cu fratele Sandu, fratele Traian avea o strategie aparte, pentru o misiune extrem de tainică şi de responsabilă, deopotrivă. „Eu am fost mereu ţinut în secret şi în umbră. Eu niciodată, de pildă, nu îmi arătam faţa în poze. Sau, dacă mergeam la o adunare, eu niciodată nu intram cu fratele Traian sau nu stăteam lângă el niciodată. Şi nici el nu mă prezenta niciodată, la nimeni, ca să putem lucra. Ca să mă poată proteja. Să îl ierte Dumnezeu pe fratele Terlea, de la Timişoara! Dacă ar mai trăi, ne-ar spune multe lucruri. El o dus multe lucruri cu el în mormânt. În niciunul dintre noi, dar nici într-unul, fratele Traian nu avea atâta încredere, câtă avea în fratele Terlea! Cred că nici în familia lui nu a avut atâta încredere. Când presimţea câte ceva şi avea de încredinţat ceva de taină, îl chema pe fratele Terlea. Dar nici pe fratele Terlea nu îl vedeai niciodată în preajma fratelui Traian. Nici noi între noi nu discutam, că am făcut cutare sau cutare pentru fratele Traian, că m-a trimis fratele Traian acolo sau acolo. Soţia a aflat acum, după 20 de ani, anumite lucruri. Şi asta nu pentru că nu mă încredeam în ea. Aşa erau lucrurile! Eu când plecam, mama ştia că sunt la socri, să îi ajut la lucru. Nu ştia nimeni unde sunt plecat, în afară de soţie şi, câteodată, de tata. Mă despărţeam de soţie cu rugăciune şi eu mă duceam şi ea mă însoţea cu rugăciunea. Aşa am început să lucrăm…”

După aceste probe de foc, urmează o etapă extrem de importantă în viaţa fratelui Sandu. La recomandarea şi îndemnul fratelui Traian, începe să se implice în preluarea scrierilor tipărite în afară şi destinate spaţiului de dincoace de Cortina de Fier. Se ştie că acest proces, al aducerii în ţară a cărţilor religioase era unul complex, la care îşi dădeau concursul o mulţime de oameni, cu roluri bine stabilite, cu reguli clare şi persoane de legătură din diferite nivele. Pentru că, aşa după cum lasă să se înţeleagă fratele Sandu, unele dintre aceste verigi ale reţelei nici măcar nu erau oameni credincioşi sau, dimpotrivă, persoane cu diferite funcţii politice în stat.

„Dormeam şi făceam transbordări de pachete în cimitire”

„Reţeaua aceasta era foarte mare, în toată Europa, ne spune fratele Sandu. Şi noi primeam cărţile prin ei. Ţineam nişte legături foarte mari cu anumiţi oameni. Nu ştiam prea multe despre ei. Cunoşteam doar problema pe care trebuia să o rezolv şi atât. Ce intra prin sud-vest, ajungea la fratele Petrică Terlea. Pe acolo intra cel mai mult, grosul. Acolo aveam fraţi în zonă, la iugoslavi, şi se făceau nişte rânduieli mari acolo. Ce intra pe la Borş, ajungea la Alesd. La Alesd aveam un punct unde primeam pachetele. Şi înainte de Piatra Craiului, cum vii dinspre Oradea, aveam o vale între munţi. Acolo făceam depozitele în pământ. Pe valea aceea erau trei case, care ne găzduiau, oameni verificaţi. Intram noaptea, şi acolo făceam depozitele. Primele depozite le aveam acolo. Că pe Valea Iadului nu aveam curajul să le facem. Erau depozite de moment, depozite pentru transbordări. Adică, duceam eu pachetele până într-un loc. Acolo, găseam un loc potrivit, abătut de drum, unde le depozitam. Într-o râpă, într-o vale, acoperite cu tot felul, de pe câmp, şi de la o anumită distanţă le supravegheam. Şi venea altă maşină, încărca în secret, mă lua şi mergeam din nou o porţiune. Din Oradea, pe Valea lui Mihai, Satu Mare, până în Munţii Gutinului, am făcut odată cinci transbordări. Şi în Munţii Gutinului iar am avut pe cineva în care mă încredeam şi la care depozitam pachetele. Nu ştia ce e în pachete. Şi aveam încredere că nu era curios să vadă ce am acolo. Aşa lucram.”

„În Maramureş, treceam cărţile pe sub Tisa. Aveam legături cu pescarii din zonă şi cu grănicerii. Acolo era graniţă între noi şi ruşi. Şi Tisa era supravegheată din foişoare, pe o înălţime mare. Nu aveai cum aduce pachetele, că te prindeau! Dar aveam legături, prin cineva, chiar cu grănicerii. Şi pescarii ne treceau pachetele pe sub apă. Îmbrăcam pachetele în nailon, cu vaselină, puneam greutăţi sub ele să stea la fundul apei şi pescarii trăgeau pachetele după ei, pe sub apă. În Săpânţa, în Cimitirul vesel, făceam tranzacţiile, chiar în cimitir. Acolo veneau mereu turişti, şi de aceea era mai uşor să ne mişcăm. În cimitir făceam atât tranzacţiile, cât şi legăturile pentru trecere. Trebuia şi să te ştii, însă trebuia să nu îţi fie frică. Nu e o laudă, însă am fost, cred, aşa născut, să nu îmi fie frică de moarte, pe oriunde am umblat. Dormeam în cimitire nu ştiu de câte ori. Şi nu mi-a fost frică niciodată. Şi aşa lucram. De multe ori ne alegeam cimitirile pentru transbordări. Dacă cimitirul era mai deoparte şi ni se părea potrivit pentru asta, alegeam cimitirul.”

În timp, începe să îl implice şi pe fratele său, Gusticu, mai mic cu câţiva ani decât el, în traficul de cărţi. Acesta, având maşină, îi era de mare ajutor în misiunea cu cartea. Unele dintre depozite le face chiar acasă, cu toate „măsurile de rigoare”: „Aici aveam două depozite de câte şapte butoaie îngropate în pământ. Dar de ele ştia şi tata. Când se întuneca, trăgeam perdelele, să nu ne vadă copiii, şi lucram noaptea. Erau şapte butoaie, de câte şapte litri, îngropate în pământ, şi peste ele pus câte un plastic. De ce plasticul? Pe atunci nu erau aşa de specializaţi securiştii şi aveau detectoare prin împungere. Şi plasticul nu îl detectau. De aceea s-au salvat multe depozite în felul acesta. Asta a fost invenţia fratelui Traian. La mine în sat aveam în două locuri, la două surori de-ale tatei, pachetele de cărţi sub grâu. Ele lucrau la CAP şi primeau o anumită cantitate de grâu. Şi soţii lor erau mari membri de partid. Eu am lucrat cu mulţi membri de partid. Cu mai mulţi membri de partid decât cu fraţi. Şi ei îmi spuneau să las cărţile fără grijă la ei. Doar când se golea grâul trebuia să mai iau din ele…”

L-am întrebat pe fratele Sandu cum erau selectaţi oamenii de legătură. „Pe unii îi găseam noi – ne spune fratele –, dar reţeaua aceasta îţi mai prezenta cu cine trebuie să iei legătura şi cine te mai poate ajuta. Erau foarte bine organizaţi. Numai aşa puteai lucra.”

„Avea o putere fratele Traian!”

Un moment de cumpănă pentru fratele Sandu avea să fie anul 1982. Atunci, convocat de fratele Traian la Sibiu, împreună cu încă trei fraţi, sunt arestaţi, în drum spre Cluj, de Securitate. „Întâlnirea noastră a fost să încărcăm cărţi, îşi continuă fratele Sandu mărturia. Noi am fost chemaţi să ne întâlnim la Sibiu, la sora Jenică. Era în 6 martie. Şi am intrat doar eu cu fratele Traian la sora Jenica, iar ceilalţi fraţi ne-au aşteptat undeva, într-un parc din apropiere. Noi ne-am retras şi mi-a spus fratele Traian, cu voce tare: Când ajungi la Alba Iulia, să ai grijă să nu uiţi să intri pe la sora Rus. Şi în timpul acela am văzut că a trecut o persoană pe lângă noi mai încet, mai suspect. Să nu ne fi auzit acela, că apoi, când am încărcat de la casa fratelui Roşianu, într-o vilă de acolo, de lângă casa fratelui, am văzut că era cineva în balcon. Am fost urmăriţi în umbră şi daţi împreună în Alba, de la Sibiu. Pentru că în Alba nu l-am lăsat pe fratele meu să meargă cu maşina până la fratele Rus. L-am lăsat într-o parcare în Piaţa Unirii, între maşini, şi eu m-am dus pe jos. La Alba Iulia eram cu Gustică, fratele meu, cu fratele Petrică Giurgi, cu cumnata mea, Firuţa şi cu sora mea, Marta… Fratele Traian a plecat de la Sibiu, cu cumnatul meu, la Covasna. Când să intru pe portiţa mică la fratele Rus, am văzut că sunt parcate maşini de-o parte şi de alta. Dar de unde să ştiu eu că sunt securişti ascunşi în maşini? Trebuia să o ducem pe sora la Cluj, la spital, pentru că era tare bolnavă. După ce am ieşit de la ei, m-am dus în parcare, i-am luat pe fraţi şi am plecat. Şi, pe la mijlocul străzii, ne-a oprit nişte agenţi de circulaţie, care erau, de fapt, securişti. Ne-au verificat actele şi ne-au întrebat ce avem în portbagaj. Am spus că aveam nişte cojoace, pentru că fiecare sac era îmbrăcat în câte un cojoc. Ne-au pus să dăm jos cojoacele. Atunci mi-am dat seama cine sunt. De acolo a început tot. Ne-au dus la miliţie şi au umblat în toată maşina. Fiind cinci, până să ne ducă pe fiecare unde găseşte să ne ducă, în ce birou sau loc, ca să fim separaţi, pe mine m-au lăsat unde erau şi cărţile confiscate. Şi în timp ce ei s-au tot foit, mi-a dat Dumnezeu gândul să mănânc carnetul cu toate informaţiile. Aveam acolo codificări, ca în documentele secrete. De la un moment dat, s-au prins că i-am înşelat, dar nu au mai avut ce îmi face. M-au percheziţionat, m-au dezbrăcat, m-au supus la toate probele, dar degeaba! M-au bătut până nu au mai putut, mi-au spus că mă îngroapă acolo, sub duşumea, dar tot nu au aflat nimic. Şi, ca răsplată, la plecare, unul, Lăpuş, atât m-a bătut de rău!… O venit un securist, în civil, când să ne dea drumul, şi m-a luat el în primire. Foarte rău m-a bătut atunci! Probabil că prinzându-se ei că au fost înşelaţi, asta i-a înfuriat rău de tot, şi voiau să se răzbune cumva. Pentru că orice spuneau ei, eu o ţineam pe-a mea. Cu ei trebuia să fii foarte atent, că te prindeau dintr-un cuvânt. Şi eu cum am început, aşa am ţinut până la sfârşit. Ne-au dus la reconstituire la Alba, legaţi cu cătuşele, la fratele Rus şi, până când o căutat sub poditura porcilor, şi în şură, şi pe sub vană, peste tot, atunci m-au lăsat cu mâinile cu cătuşe legate la spate în ogradă, şi eu am făcut-o atentă pe sora Sofica – o soră din Galaţi, stabilită în Cărpiniş, care s-a nimerit acolo –, cu nişte semne făcute pe praful de la scări, şi sora m-a înţeles. Şi l-o anunţat pe fratele despre ce e vorba. Apoi ne-au dus la Sibiu. De şapte ori m-or trecut prin faţa casei fratelui Roşianu şi nu am vrut să recunosc unde stă fratele. După fiecare nerecunoaştere, mă duceau în beci, la bătaie. A şaptea oară au zis: Nu mai avem ce face. Ori îl omorâm, ori renunţăm. Ăsta ori e nebun, ori face pe nebunul! Nu am vrut să mă întâlnesc cu fratele Roşianu nicicum, pentru că îl ştiam un frate foarte fricos, şi îmi era frică pentru el. Numai la proces ne-am văzut. Când ne-am întors de acolo, de la reconstituire de la Sibiu, ne-au dat drumul acasă. Dar aşa m-au bătut, că am intrat într-o necunoştinţă, şi până în Turda nu mi-am revenit. Aşa m-o bătut de rău!”

Procesul fraţilor, a celor cinci – fratele Traian Dorz, fraţii Sandu şi Gusticu Pop, fratele Lucian Rus şi fratele Roşianu – a avut loc la Alba Iulia. Fratele Traian se afla, în acea vreme, la tratament, la Covasna. Şi i s-a spus fratelui Traian să nu întrerupă tratamentul, ci să anunţe Securitatea când termină tratamentul, pentru a avea loc procesul. La Covasna, fratele Traian scrie un memoriu, în 16 pagini, cerând, totodată, să fie anchetat fie de comandantul Securităţii care instrumenta cazul, fie de către adjunctul acestuia, precizând că refuză să fie cercetat „de nişte copii”, cum se exprima fratele.

„Călcâiele astea de la cizme tare multe capete de pocăiţi au zdrobit!”

La procesc, fratele Traian nu a acceptat nicicum să îşi ia un avocat al apărării. Nici pentru el, nici pentru ceilalţi fraţi. „Dumnezeu e avocatul nostru”, îi încredinţa cu tărie fratele Traian pe cei dimpreună cu el. „Dar a fost fratele Traian mai mult decât un avocat, mărturiseşte fratele Sandu Pop. Ce le-a spus el acolo celor care îl judecau, meritau să fie câteva pagini de istorie. Aşa ceva, să cunoască atât de bine legile, să se ridice la o aşa înălţime! Au fost două femei în completul de judecată. S-au mirat femeile acelea de ce le-o spus fratele! M-am mirat atât de tare, încât nu mă mai interesa ce s-a întâmplat cu noi, de ce eram acolo, ci mă frământam cum s-ar putea înregistra ce vorbeşte fratele Traian în proces. Cel mai tare procurorul acuzator a încercat să îi dea o direcţie spre neoprotestanţi. Şi atunci, ce le-o spus fratele Traian acolo, m-am temut că l-or opri! Avea o putere fratele!”

Sentinţa avea să sosească acasă, abia după câteva săptămâni. Spre stupoarea fraţilor şi frizând orice legiuire şi legitimitate, sentinţa e… colectivă, pentru a nu putea face recurs. „S-a mirat directorul meu – ne spune fratele Sandu –, care avea facultatea de Drept, pentru că spunea că e o ilegalitate. Nu îi venea să creadă că se poate întâmpla aşa ceva în România! El era un ateu convins, însă atât de mult ţinea la mine! Nouă, de fapt, nu ne-a venit scris nimic acasă. Le era şi frică, pentru că cei de la Europa Liberă îi dădeau imediat pe post. Am fost condamnaţi, fratele Traian la doi ani, eu şi fratele meu la un an şi două luni, iar fratele Rus şi fratele Roşianu la un an.”

„Sectoristul a fost un om de caracter. Când ne-o adus mandatele de arestare, l-a chemat pe tata în stradă, să i le dea. Ştia că mama e bolnavă şi i le-a arătat doar lui tata. Şi o zis: Nu îi duc încătuşaţi. Să vie să se prezinte mâine, la secţie. Aşa a fost de corect! Încă fratele s-o dus cu maşina până la sediul miliţiei. Când să ne predea la arestul Miliţiei din Cluj, ne-a întâmpinat acolo cel de la poartă şi s-a uitat la buletine. Şi în buletine, la mine era scris, la mama, Pop Crişca, iar la fratele, Pop Cristina. Şi ne-o întrebat: Sunteţi fraţi de mamă? Da. Mama voastră a avut două nume? Nu. Fiind născută în vremea ungurilor, au trecut-o altfel pe mama în buletin la fratele. Şi cel de la poartă i-o spus sectoristului: Eu nu îi primesc aşa, cu două nume! Să îi duci la Tribunal să le corecteze numele. Şi am plecat cu maşina lu frate-miu. Şi încă l-o întrebat ajutorul sectoristului pe miliţian: Dar cum ai curajul, între doi arestaţi, să mergi cu maşina lor la Tribunal? Şi i-o zis sectoristul: Lasă, că eu ştiu cine sunt oamenii ăştia. Ne-am dus la Tribunal, şi cei de acolo ne-au spus: Problema lor noi nu o putem rezolva. Asta doar Bucureştiul o poate face. Şi a durat încă aproape două săptămâni până se ne trimită la Gherla. Şi cu ei ce să fac? a întrebat miliţianul. Că la arest nu mi-i primeşte. Şi i-o zis preşedintele Tribunalului: Dă-le drumul acasă. Când vin actele corectate, le duci iar mandatul şi îi duci la arest. Mama nici nu a ştiut de condamnare, până nu ne-o luat a doua oară. A venit iar sectoristul, l-a chemat pe tata şi i-a spus: Spune-le la copii să-şi facă bagajul, dar să şi-l facă împreună, că vor fi împreună, pentru că îi bagă la drept comun şi, pentru că sunt fraţi, au dreptul să stea împreună. Aici, la Cluj, până ne-au pregătit, am stat o săptămână. Ne dădeau pentru fiecare un număr, eram pozaţi cu acele numere… Acolo nu mai aveam nume, ci numere. Eu eram numărul 99. După ce ne-au pregătit, trebuia să ne îmbarce în dubă. Şi eram 13 persoane de trimis la Gherla. Între cei 13 era un criminal. Şi, neavând pereche, pentru că ne legau tot câte doi, ne-au legat pe trei deolaltă, criminalul între mine şi fratele meu. Când am ajuns în Gherla, să ne predea, ne-au aşezat acolo, pe coridorul acela mare, de la pavilionul din faţă, şi vine un gardian, Şomlea, să ne ia în primire. Ne-am aliniat şi noi ne-am pus ultimii la rând, cu criminalul. Şi când a ajuns la noi, îl întreabă pe criminal, un băiat tânăr: Tu ce ai făcut? Zice: Am violat o fată şi am omorât-o. Şi gardianul l-a bătut pe umăr şi i-a zis: Bravo, tu eşti bărbat! Şi se uită la noi şi ne întreabă: Şi voi? Am început eu, că mi-o fost frică să nu se piardă frate-miu: Cetăţene adjutant, noi suntem cu probleme de material religios… Se uită la noi lung: Voi, pocăiţi? Şi frate-tu tot? În aceeaşi problemă, spun. Fără să ne întrebe cum a fost, ce am făcut, ne-a zis: Fiţi atenţi, că eu am boala pocăiţilor! Călcâiele astea de la cizme tare multe capete de pocăiţi au zdrobit! Feriţi-vă de cizmele astea! Am zis: Cetăţene adjutant, noi am venit aici să ne executăm pedeapsa. Dacă om ieşi de aici morţi sau vii, asta nu mai ştim noi… Era un sadic!… Erau trei dintre gardieni, cei mai sadici. Acesta, Şomlea, unul Neamţu Mihai şi unul Bâlc Vasile. Atâta te băteau, până oboseau! Indiferent dacă ai făcut ceva sau nu ai făcut.”

„Îi ducea pe Rahova, şi acolo îi executa, cu robotul”

Din Gherla, fratele păstrează amintiri groaznice, cumplite. La început, zi de zi, este chemat de către mai marii penitenciarului şi bătut cu bestialitate, pentru scurgerile de informaţie din puşcărie. Pentru că orice corecţie i se aplica fratelui, peste doar câteva ore era denunţată de către postul de radio Europa Liberă. „M-or chemat şi mi-or spus că am detector, ori sub piele, ori în dinte, undeva, pentru că nu se pot apăra de Europa Liberă. Ce îmi fac acum, peste câteva ore se anunţă la radio. M-or dus la securist în birou şi m-a întrebat dacă am înghiţit ceva, cu ce transmit. I-am spus că oamenii lui fac asta, nu detectorul din mine. Şi, într-adevăr, angajaţii penitenciarului făceau asta. Şi şi-a dat seama şi el de asta. Când mi-a dat drumul, mi-a zis: Să nu te mai prind pe aici, că atâtea probleme câte mi-ai făcut, nu mi-a mai făcut nimeni! Avem aici tot felul de criminali, dar cu nimeni nu am avut aşa probleme!

Aici, în puşcărie, este dat pe mâna criminalilor, a hoţilor, cum îi numeşte fratele. „M-or dat în primire la hoţi. În puşcărie, hoţii te chinuiau, de fapt, nu gardianul. Era pus, bunăoară, şef de celulă, dintre hoţi. Şi erau o mulţime de securişti între noi, între deţinuţi, care veneau şi încercau să scoată de la tine. La un moment dat, vedeai că dispar din celulă, fără urmă. Habar nu aveai unde au plecat. Mulţi securişti erau printre noi, foarte mulţi! Şi te dădeau la cel mai rău dintre hoţi. Ăsta, care îmi era şef, avea şase intrări la închisoare, tot pentru viol, crime… Cei mai ordinari! Eu trebuia să dorm întotdeauna lângă grupul social, cu intrare din celulă, fără uşă. Lângă el era un jgheab, făcut din beton, şi acolo te spălai. Între grupul social şi rândul de paturi erau 40 cm. Şi patul de jos, cu perna în dreptul locului pe unde intrai la WC era al meu, totdeauna, pentru că au zis că pentru că sunt pocăit, trebuia dmineaţa, când se face slujba, duminica, să spăl WC-ul cu săpun. Dar acolo aveam posibilitatea să mă rog, să plâng, şi nu simţeam o povară. De asemenea, întotdeauna când se împărţea turtoiul sau ciricul de pâine (a opta parte dintr-o pâine de 800 grame), mie îmi revenea partea cea mai mică. Turtoiul se împărţea coşte. Şi eu îl mâncam cu cafea din făină de grâu amestecată cu coceni. Era arsă şi se punea în apă şi te ustura de multe ori gâtul cât era de borşită. Asta era mâncarea de dimineaţă. Eu nu aveam voie să stau pe bancă până mănânc, pentru că acolo stăteau veteranii.”

Clipe de coşmar avea să le trăiască fratele Sandu la doar puţin timp, atunci când este trecut printr-o experienţă cu totul şi cu totul cumplită: „Atunci când l-or mutat pe fratele meu la Bistriţa, la colonie – îşi continuă fratele povestirea –, m-or mutat opt zile cu cei care veau haşul. Aceasta era pedeapsa capitală, dar nu ştiai când eşti executat. Condamnarea era la 25 de ani şi o zi. Ziua aceea putea să fie ziua următoare sau peste 25 de ani. Îi ducea pe Rahova, la Bucureşti, şi acolo îi executa, cu robotul. Îl punea să semneze nişte acte şi îl executa robotul, prin împuşcare. Asta era practica de executare la moarte. În timpul cât deţinutul semna cu avocatul sau altcineva nişte hârtii, îl fixa robotul şi îl executa. Acolo mi-a fost frică de moarte. Acolo condamnaţii erau aşa de sadici! Unii ţineau bucăţi de lamă în gură şi cuie în nas. Alea opt zile pentru mine au fost groaznice. Nu am ştiut niciodată de ce m-au mutat opt zile cu ăia. Era celula numărul 14. Venea gardianul şi îi spunea câte unuia: Pregăteşte-te, că plecăm! Nu ştiai unde pleci. Nu aveai voie, dacă erau la haş, nici la muncă, nici la plimbare, măcar în curţile interioare. Şi după opt zile au venit şi m-au scos. Nu ştiu ce or vrut să facă cu mine atunci, când m-au dus acolo.

Apoi m-au băgat în celula 20, o celulă de criminali, de unde am ieşit apoi la lucru. Şi între criminali am stat şi până la eliberare. Erau toţi cu pedepse foarte mari. Dacă aveai două crime, te ţinea între criminali. La a treia crimă, primeai pedeapsă capitală. De acolo m-am eliberat.”

Duhul lui Cain

Tot din acea perioadă de detenţie între criminali, fratele Pop ne istoriseşte cu strângere de inimă despre duhul lui Cain, care se manifesta adeseori între colegii de celulă: „Am trăit perioade de groază cu criminalii. Fiind în celulă cu ei, venea duhul acela al lui Cain peste ei. Mai ales după ce veneam de la lucru. Însă pe mulţi dintre ei îi prindea şi la lucru. Îi veneau păreri de rău, remuşcări pentru cel pe care l-au omorât. Se întorcea cu faţa la perete şi pe cine l-o omorât îl scuipa, aşa, în imaginaţia lui, până se uda peretele! După ce îl scuipa, îl plângea. Şi după aceea începea să se bată cu capul de capetele de la pat, de perete, de ce apuca. Se făcea tot de sânge. Le rupeam cămăşile şi îi legam de pat până ce le trecea. Ca în iad era în câte o seară acolo!

Unul, din Poiana Sibiului, şi-a omorât cumnatul. Atâta îl scuipa şi îl înjura pe cumnatul său pentru ce l-a omorât! Aveam unul, Beraru Ioan, din Câmpia Turzii. Săracul, a stat mult în Aiud. Însă ucisese în legitimă apărare. Au vrut nişte ţigani să îi violeze femeia. Era la iarbă verde şi l-a tăiat cu briceagul cu care tăiase mâncarea. Nici nu îşi dădea seama cum l-a omorât. Era tare deformat la mâini şi la picioare de reumatism, de la Aiud. Nu mai avea mult până să se elibereze condiţionat şi şi-o scris printre degete adresa mea. Era mai aparte, mai calculat şi când îmi trimitea nevastă-mea câte ceva, în cordonul de lucru îi dădeam şi lui. Dar trebuia să nu ne vadă hoţii, că o păţeam. Şi îmi zicea: Măi, Sandule, eu când m-oi elibera, nu am să mă duc acasă. Mă duc în Banat, că ţiganii, rudele celui omorât, m-or omorî pe mine. Şi, l-a o lună de zile de la eliberare, l-au găsit pe calea ferată cu un cuţit în spate. De aceea criminalii se simţeau acolo, în penitenciar, protejaţi, şi le era frică să se elibereze.”

„Nu îmi omorâţi copilul, omorâţi-mă pe mine!”

Un alt moment, înfiorător de-a dreptul, îi va rămâne întipărit în suflet pentru totdeauna fratelui Sandu şi nu doar lui. „Am trăit o noapte de groază la Gherla. I-au omorât securiştii la o deţinută copilul când l-o născut. Nu am dormit, cred, toată puşcăria! Au scos-o afară din celulă şi o fugăreau ca să dea mai repede copilul afară, să i-l omoare. De la un etaj la altul. Şi când l-o dat afară, mama tot striga: Nu îmi omorâţi copilul, omorâţi-mă pe mine! Criminalilor! Tot aşa striga femeia. Şi după ce l-or omorât, le striga: Acum, că mi l-aţi omorât, sunteţi nişte criminali, nu aveţi nicio scuză! Erau atunci pe secţie Şomlea, ăsta, şi Neamţu Mihai. Şi râdeau şi se auzea în toate celulele. A fost cea mai de groază noapte! Aşa urla femeia!… Iar celulele, cum erau dispuse de jur împrejur, cu culoar gol în mijloc şi cu plasă spre exterior, auzeai tot ce se întâmplă.

Era un duh rău al satanei, care îi făcea pe gardieni aşa. Nici pupilele la ochi nu le stăteau cum trebuie, când erau cuprinşi de acest duh! Când erau nervoşi, loveau pe cine apucau! Şomlea acesta era din satul Nicula. Când s-o pensionat, o făcut sărbătoarea pensionării şi venea pe o cărare peste calea ferată. Şi i-o strigat lumea: Vezi că vine locomotiva! Şi el a zis că pe el nu îl loveşte locomotiva. Când a terminat de spus aceste cuvinte, o intrat locomotiva în el. În cearceaf l-or dus acasă!”

Eliberarea din Gherla avea să vină peste un an şi ceva mai mult de două luni, prin Decret. „Mi-a spus cineva: Tu te vei elibera ultimul. Şi aşa o şi fost, ne spune fratele Sandu. Eu m-am eliberat la două săptămâni după fratele meu. Cei de acasă erau îngrijoraţi că nu mai vin. Decretul a fost dat în preajma Sărbătorilor de iarnă. Şi numai după Bobotează mi-au dat drumul.”

La scurtă vreme după eliberare, în casa fraţilor Pop sosesc trei civili, cu o propunere. „Au venit trei persoane la noi în casă şi ne-au spus, mie şi fratelui meu: Dacă vreţi să emigraţi, ne spuneţi unde şi, în termen de trei luni, puteţi merge în orice ţară din lume. Eu am spus: Nu, eu nu vreau să emigrez; eu vreau să rămân în România. Că nu ne-au putut expulza. Că dacă ne dădeau Decret de graţiere pe individ, ne puteau obliga. Aşa cum s-a întâmplat cu surorile din Cărpiniş. Pe ele le-an obligat să emigreze. Eu m-am interesat, în acest timp, de cine trebuie, şi mi-a spus: Nu aveţi nicio grijă, că voi aţi ieşit cu turma. A fost Decret, şi articolul vostru de lege a fost prins în Decret şi atunci nu au niciun motiv să vă scoată afară.”

După acest episod, fratele Sandu îşi caută directorul de la lucru, cu gândul să îşi reînceapă munca, dacă va mai fi posibil. „El, directorul – precizează fratele –, s-a tot interesat de mine, între timp şi i-a spus soţiei să îl caut, imediat cum vin acasă. Şi l-a luat pe juristul întreprinderii şi mi-au făcut imediat reangajarea. Tare mult ţinea la mine şi tare bine am colaborat. Aveam multă libertate.”

La doar trei săptămâni de la eliberare, fratele Sandu dă un interviu, la Feleac, unei reprezentante a Ministerului Culturii din Anglia. „O vrut să vadă cum au fost trataţi creştinii închişi, ne spune fratele. Şi au făcut transbordare cu mine de trei ori, pentru că le-am cerut să mă asigure că nu trebuie să plec din ţară. Şi am vorbit până la un loc, de unde am spus că nu mai pot zice nimic, pentru că doar fratele Traian poate să spună în continuare, deoarece eu nu sunt în măsură să declar celelalte lucruri. Şi i-am dat adresa sorei Nina, fiica fratelui Traian, să ia legătura cu ea şi să ajungă la fratele. Şi au mers la fratele Traian şi a continuat el.”

Aceasta e semnul Casei noastre”

Din împreuna lucrare cu fratele Traian, fratele Sandu păstrează două momente cu valoare de pateric. Între soluţiile căutate pentru tipărirea cărţilor în străinătate, fratele Traian acceptă şi discuţia cu o familie de baptişti foarte influentă din Cluj, cu legături unde trebuie. Ajunşi în casa acestuia, la rugăciune, fratele Traian îşi face semnul Sfintei Cruci, începe cu Împărate Ceresc, Preasfântă Treime, Tatăl nostru… Adică, cu toată rânduiala unui adevărat ortodox. După discuţiile cu ei, pe drum, fratele Sandu îl întreabă: Frate Traian, dar nu te-ai gândit că s-ar putea să se simtă puţin jigniţi că, în casa lor, noi facem semnul Sintei Cruci? La care fratele Traian, extrem de virulent, îi răspunde: Aceasta e semnul Casei noastre, a Sfintei noastre Biserici. Noi nu avem alt semn de recunoaştere. Şi în el suntem biruitori. Să nu ne ruşinăm niciodată cu el, oriunde am fi, cu oricine am fi. Şi niciodată să nu îl facem în ascuns, ruşinându-ne de cineva, oricine ar fi acel cineva!

„Am ascultat de fratele Traian şi am câştigat”

Cealaltă amintire face parte din ultimile zile ale fratelui Traian printre noi. „Când era internat ultima dată la Cluj, la spital, nu l-am vizitat la spital, să nu îl obosesc. Într-o seară m-a anunţat cineva că a ieşit fratele Traian din spital şi e la Viorel, fiul său. Şi i-am zis soţiei că mă duc puţin până la Viorel, să îl văd pe fratele Traian. Când am intrat, erau ajunşi înaintea mea cei trei din Cluj, care umblau nedespărţiţi: Vasile Suciu, Aurel Bocăneală şi Ion Pop. Erau ei ajunşi. Eu am stat mai deoparte. Aşa era felul meu. Şi aşa, la discuţiile de întâlnire, fratele Traian, care tocmai făcuse baie, stătea la marginea patului, sprijinit în baston. Şi Vasile Suciu a spus: Frate Traian, nici acum nu vrei să recunoşti că şi Oastea Domnului, nu peste mult timp, va ajunge o sectă? Dar aşa, batjocoritor, în râsete. Aşa s-o aprins fratele Traian! A sărit drept în sus, şi a spus: Să ştii că nu! Şi dacă în Oastea Domnului va rămânea unul singur, şi acela va vrea să îşi mântuiască sufletul, şi va fi sincer, acela va rămâne în Biserică! Şi atunci ei au râs, au mai discutat şi s-au pregătit să plece. La o vreme, cum erau în spate, m-au sesizat. Şi cum se pregăteau ei să plece, fratele Traian mi-a făcut un semn să rămân. Aşa era de supărat! Nici când ne-o prins, nici când ne-au condamnat nu l-am văzut aşa de supărat! Aveam o haină aşa, şi m-a prins de ea, cu putere, m-o tras în uşă şi mi-a spus: Frate Sandu, aşa m-or necăjit oameni ăştia! Vor merge în iad! Dar frăţia ta să te duci acasă, să o iei pe soţie şi pe copii şi să îi duci la Biserică şi la adunare. Nu numai la adunare, cum fac unii dintre fraţi, şi după aceea îi duc sectarii! Şi lăsaţi-i pe toţi! Că în Cluj, focarul acesta de infecţie al dezbinărilor nu îl va rezolva nimeni! Ai grijă să îţi mântuieşti sufletul şi familia! Eu nu am putut să fac asta. Şi, când vorbesc mulţimii, mă întreabă duhul mulţimii: Cine îţi e familia? Unde îţi e familia? Şi înaintea lui Dumnezeu răspunzi la Judecată de sufletul tău, mai întâi, şi apoi de familie! La mine au fost alte conjuncturi, dar totuşi mă întreabă duhul mulţimii, cărora îi vorbesc: Unde îţi e familia? Aşa mă scutura, încât şi dacă acum îmi iau haina, îi simt mâinile! Şi mi-a mai zis: Cred că m-ai înţeles! Niciodată aşa de supărat, cât am umblat cu el, nu l-am văzut! Nu am ştiut însă că acea întâlnire a noastră avea să fie şi ultima… Însă am ascultat de fratele Traian şi am câştigat.”

Romeo PETRAŞCIUC, interviu publicat în Iisus Biruitorul, nr. 3(771)/10-16 ianuarie 2011.

error

Author: admin

One Comment

  1. Infiorator! Dumnezeu sa ne miluiasca si sa ne dea intelepciune! Frate Sandu, va doresc mantuirea si cununa! Atat.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *