Evrei VI, 13-30
15. „Şi, astfel, fiindcă a aşteptat cu răbdare, a dobândit făgăduinţa“.
Versetul 15: A așteptat cu răbdare
Se spune că, la darea Legii lui Moise, pe Sinai, pentru poporul lui Dumnezeu, mai erau acolo, nevăzuţi pentru Moise, dar prezenţi, chemaţi şi aduşi de voia lui Dumnezeu şi de puterea Lui, încă şaptezeci de profeţi. Câte unul din fiecare neam ce era atunci sub cer. Şi, astfel, fiecare a auzit în acelaşi timp şi a văzut în acelaşi fel, ca Moise, pe Domnul Dumnezeu, dându-i fiecăruia aceeaşi Lege, pentru a fi învăţată şi împlinită întocmai de către acel profet şi acel popor. Dar fiecare credea, aşa ca şi Moise, că Dumnezeu i Se adresează doar lui însuşi şi doar poporului său. Întocmai aşa a şi voit Dumnezeu.
Însă, când fiecare profet s-a întors la poporul său, ceilalţi profeţi, afară de Moise, s-au dovedit fie neînţelepţi, fie neascultători şi fiecare a învăţat altfel pe ai lor. Nici unii n-au înţeles şi n-au ascultat Legea şi Poruncile Domnului, ci şi-au dat alte legi şi alte porunci, fiecare. Astfel că, în locul singurului Dumnezeu, ei şi-au făcut mai mulţi zei, idoli, divinităţi, cărora au început să li se închine.
Dar numai Moise s-a dovedit a fi singurul profet, şi înţelept şi ascultător. Şi numai poporul lui Israel s-a dovedit a fi singurul popor, şi temător de Dumnezeu şi cinstitor al Lui.
Pe tot parcursul împlinirii însărcinării sale primite în chip minunat şi cutremurător de la Dumnezeu, atât prin rugul aprins de pe muntele lui Dumnezeu, Horeb, cât şi prin cerul aprins de pe muntele lui Dumnezeu, Sinai, – profetul şi omul lui Dumnezeu s-a dovedit plin de cele două virtuţi mai înalte, ce se cer fiecărui profet al lui Dumnezeu: credinţă faţă de Dumnezeu şi răbdare faţă de popor.
În cartea Exod, la cap. 3 şi la cap.19, Cuvântul Domnului arată pe larg aceste două mari momente şi împrejurări din viaţa lui Moise.
Dar în toată desfăşurarea dintre aceste două momente mari, precum şi cea de dinainte şi de după ele, Moise, alesul lui Dumnezeu, s-a dovedit totdeauna un vrednic fiu şi urmaş al tatălui său, Avraam, despre credinţa şi răbdarea căruia vorbeşte atât de frumos, aici, Sfântul Apostol Pavel.
Ce minunați sunt fiii înţelepţi, care nu uită pildele şi virtuţile sfinte ale marilor lor înaintaşi!
Ce minunaţi înaintaşi a avut marele om al lui Dumnezeu, Avraam! Acest înalt munte al credinţei este urmat şi însoţit de munţi tot aşa de înalţi ca el: Moise, David, Isaia… Petru, Ioan, Pavel… Ioan, Vasile, Iosif…
De la Moria – muntele profeţiei lui Avraam, la Sinai – muntele profeţiei lui Moise şi până la Golgota – muntele Jertfei lui Hristos, lanţul munţilor lui Dumnezeu cuprinde un şir de piscuri unic de strălucite şi de frumoase în toată istoria minunată şi veşnică a poporului lui Dumnezeu, de Dincolo de Marele Hotar, care nu desparte, ci uneşte aceste două emisfere, ce alcătuiesc Împărăţia lui Dumnezeu din existenţa aceasta.
Înfăţişându-ni-l aici pe Avraam, ca pe o pildă de credinţă puternică şi de răbdare îndelungă, Sf. Apostol ne arată că Avraam a învăţat aceasta de la Dumnezeu.
El a înţeles, astfel, că de la început Dumnezeu a făcut totul în aşa fel încât noi, fiii Lui, creaturile Sale, neîncetat să învăţăm a ne îndrepta inima noastră şi privirile, cu atenţie, spre felul cum este El. Ca să fim aşa şi noi. Spre felul cum lucrează El, ca să lucrăm aşa şi noi. Spre felul cum vorbeşte El, ca să vorbim aşa şi noi.
Dacă de la început Dumnezeu a poruncit: „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt Sfânt!“ (Levitic 20, 26) – aceasta însemna, atunci, şi astăzi, şi în veci, că oricine se apropie de El şi vrea să aibă parte de mântuirea Lui trebuie să-şi dea neîncetat şi toate silinţele, să ajungă şi el părtaş acestei sfinţenii, cum este părtaşă mlădiţa de vie naturii butucului ei, trăind şi rodind prin el.
Fiul meu şi sufletul meu, ia şi tu seama la aceste adevăruri şi înalţă-ţi mereu privirile, ca să-ţi înalţi mereu trăirea şi viitorul spre El, prin El, până la El.
Traian DORZ
