O taină a mântuirii sufleteşti aceasta este: Să te mântui mântuind pe altul.” „Caut pe fraţii mei.” „Câţi ai adus cu tine?” (Părintele Iosif Trifa)
„Domnul nostru Iisus Hristos voieşte ca fiecare creştin să fie lumii dascăl spre învăţătura bună, aluat spre dospirea sănătoasă, sare pentru împiedicarea stricăciunii şi lumină spre mântuire, aşa cum este EL… Şi numai acela care este aşa este cu adevărat un creştin şi lucrează mântuirea pentru sine şi pentru alţii” (Sf. Ioan Gură de Aur).
„Oastea Domnului este un foc ceresc care arde pentru Dumnezeu… Pentru aprinderea noastră şi aprinderea altora spre o viaţă sfântă… Pentru mântuirea noastră şi a tuturor oamenilor.”
S-a scris mult, în această Foaie, că Oastea Domnului este fiica Bisericii, că este legată „cu toate firele ei” de Biserica Mamă, că lucrează în cadrul ei. Oastea Domnului fiind o necesitate de a ne ajuta să ne întoarcem cu toţii la traiul şi la viaţa primilor creştini! Însă, deşi mai puţin s-a scris/vorbit, tot atât de necesar şi de important este de a ne reaminti, de a şti că Oastea Domnului este „Răsadul şi Lucrarea Duhului Sfânt. Era şi este o lucrare pronunţat duhovnicească” (Zile şi adevăruri Istorice). Şi noi ştim că „Domnul este Conducătorul acestei Oşti”.
De ce este important să ne reamintim aceasta? Pentru ca noi, cei din interiorul ei, să fim mereu cu o teamă sfântă de a nu greşi, amestecându-ne cu nepriceperea noastră în Lucrarea Lui. Şi pentru ca cei care încă nu s-au înrolat în ea şi nu au gustat încă din dulceaţa ei să nu cadă în păcatul de a o defăima şi de a-şi da cu părerea fără să o cunoască.
Citatele de mai sus (ale Sf. Ioan Gură de Aur, ale Părintelui Iosif) sunt ca nişte talanţi primiţi de la Dumnezeu, ce trebuiesc înmulţiţi prin slujirea aproapelui. Un suflet smerit şi sincer, meditând la cele de mai sus, se va alipi mai strâns şi mai puternic de Biserică şi chiar de Oastea Domnului! Asemenea unui elev conştient care – dimineaţa – participă la şcoală, iar – după-amiaza – la cursuri de meditaţie. Pe mine m-a impresionat foarte mult Misiunea Oastei de la începuturi şi mai ales la 15 ani de Oaste.
„Urmare a fost că, în cei 15 ani, nu era un colţişor din ţară în care să nu fie o grupare a Oastei Domnului, o adunare de suflete noi, înflăcărate şi vii pentru Hristos. Aceştia aduceau acolo trăirea nouă şi evanghelică a primilor creştini. Începeau iarăşi să se încreştinească datinile şi obiceiurile care până atunci fuseseră atât de păgâneşti”. Dar astăzi, la 100 de ani, ce a mai rămas din această moştenire? Simţind această mare şi grea răspundere, pe Valea noastră, s-a pornit o reînviorare a adunărilor, prin cercetarea lor de către fraţii ce pot fi misionari…
Aş vrea ca, prin acest articol, să ne trezim ca dintr-un vis de noapte, ca vestitorul din următoarea istorioară: „Un vestitor al Domnului se dăduse pe lene şi slăbise cu râvna. Din fierbinte, se făcuse rece. Din această amorţeală, îl trezi un vis. Într-o noapte, visă că murise şi, ajungând în faţa lui Dumnezeu, fu întrebat:
– Câţi ai adus cu tine?… Unde-s cei aduşi cu tine?…
Vestitorul se uită în jurul său, dar nu văzu pe nimeni. O spaimă mare îl cuprinse. Inima începuse a-i bate cu putere. Dar Dumnezeu îl linişti, zicându-i:
– Mergi încă o dată în lume, dar bagă de seamă: când vei veni, să nu mai vii singur!
Deşteptându-se din somn, vestitorul se puse iar pe lucru şi aduse la Domnul mulţime mare de suflete.”
Doamne, ajută-ne şi pe noi să facem la fel! Slăvit să fie Domnul! ,
Ionel STANCIU
