„Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie proslăvit prin ea“ (Ioan 11, 4).
Boala de piept
În al doilea an după venirea sa la Sibiu, părintele se îmbolnăveşte foarte grav de o boală de piept, despre care va scrie mai târziu următoarele:
Cum am aflat eu moartea şi învierea Domnului
Sunt câţiva ani de atunci… O boală neiertătoare se furişase în corpul meu şi o altă boală şi mai grea în sufletul meu. Cu paşi repezi alergam spre pieirea trupească şi sufletească. Pe urmă se întâmplară lucruri mari în viaţa mea. În casa mea se petrecuse o golgotă şi medicii clătinau din cap la căpătâiul patului meu. Eram pierdut…
Părintele continuă arătând cum într-o noapte a avut un vis înfiorător şi îngrozitor din care s-a trezit transpirat şi vindecat de această grea şi necruţătoare boală cum este tuberculoza.
Această frământare, această zbatere, această luptă din somn, prin harul lui Dumnezeu, l-a ajutat să se vindece de boală, ca apoi să afle şi să înţeleagă în chip mai desăvârşit moartea şi învierea Domnului Iisus, moartea şi învierea lui personală şi moartea şi posibilitatea învieri noastre, de pe urma cărora a devenit „un om nou, un nebun pentru Hristos“.
În viaţa lui toate se concentrau, contribuind spre binele arătat de Sfânta Scriptură; pentru că el Îl iubea pe Hristos, toate împreună lucrau spre acest scop bun (Rom. 8, 28).
Iubind pe Dumnezeu ca un copil, şi Dumnezeu se purta cu el ca un tată, de aceea raporturile dintre el şi Tatăl erau frumoase, iar mărturisirea copilărească şi fericită.
Datorită acestui fapt, el Îl va sluji şi iubi pe Dumnezeu şi când îi va vindeca o boală, şi când nu i-o va mai vindeca niciodată, pentru că el Îl iubea pe Dumnezeu fără interes pământesc.
Iar tu te luptă şi suferă (II Tim. 2, 3)
S-ar părea o contrazicere între aceste vorbe, dar nu este. În viaţa unui creştin luptător şi biruitor îşi are şi suferinţa însemnătatea ei, o însemnătate foarte mare. În Evanghelia Mântuitorului suferinţa îşi are locul ei, un loc foarte însemnat. O latură a Evangheliei, o latură a mântuirii noastre este tocmai suferinţa.
Să nu uităm că înainte de toate Mântuitorul a fost un Miel – Mielul lui Dumnezeu – Care a biruit prin răbdare, tăcere şi suferinţă. Din cele nouă fericiri pe care le-a spus Mântuitorul, jumătate vorbesc despre suferinţele ce le vor avea cei fericiţi: fericiţi sunt cei ce plâng…, fericiţi sunt cei prigoniţi pentru dreptate…, fericiţi veţi fi când vă vor prigoni pe voi…, fericiţi veţi fi când vă vor urî pe voi oamenii şi vă vor izgoni dintre ei (Matei 5, 1-12; Luca 6, 20-23).
Despre însemnătatea suferinţelor în viaţa noastră creştinească aş putea scrie o carte întreagă. Voi spune aici pe scurt că sunt patru feluri de suferinţe:
1. Întâi, e suferinţa care ne vine ca o pedeapsă pentru păcate şi ca o chemare, ca o solie a Tatălui Ceresc să ne întoarcem din căile pierzării.
O astfel de suferinţă a ieşit în calea fiului pierdut, din Evanghelie, şi l-a întors „acasă“.
O astfel de suferinţă sunt şi necazurile vremurilor noastre, care de ani de zile ne cheamă să ne întoarcem la Dumnezeu.
2. A doua este suferinţa ce vine ca o încercare a credinţei noastre. O astfel de încercare a credinţei a fost a lui Iov din Biblie. Încercarea care l-a adus la înţeleapta comparaţie dintre el şi Dumnezeu, l-a adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu.
3. A treia suferinţă ne vine de la Domnul ca să ne cureţe aurul credinţei şi inimile noastre.
În foc se curăţă aurul; în focul necazurilor şi suferinţelor se curăţă aurul credinţei noastre. Printr-o astfel de suferinţă curăţitoare a trecut Iosif din Biblie şi toţi aleşii Domnului. Printr-o astfel de suferinţă trec toţi cei ce apucă pe calea mântuirii. „Pe cei pe care îi iubeşte, Domnul îi ceartă“, zice Scriptura. Precum olarul arde mai tare în cuptor vasele cele mai bune, aşa face Domnul când dintr-un om vrea să facă un vas ales. Domnul Îşi scoate vasele cele alese din cuptorul suferinţelor.
O, ce minunată este suferinţa şi roadele ei în viaţa creştinească! Astronomii spun că, dacă nu ar fi lăsat Dumnezeu noaptea, nu am cunoaşte cerul, n-am cunoaşte cerul înstelat, n-am cunoaşte cea mai minunată oglindă a puterii lui Dumnezeu; Universul cu lumile şi cu minunile lui.
Dacă n-ar fi noaptea, n-am cunoaşte deplin puterea şi mărirea lui Dumnezeu. Aşa şi în lumea cea sufletească: dacă n-ar fi noaptea suferinţelor, n‑am cunoaşte deplin puterea şi darul lui Dumnezeu.
Ne lăudăm cu suferinţele – zice Sfântul Pavel – pentru că suferinţa lucrează răbdarea, iar răbdarea, biruinţa (Rom. 5, 3-4; Iacov 1, 2-12).
Suferinţa ne ţine strâns legaţi de Domnul, zi de zi. În acest înţeles zice Domnul să ne purtăm zi de zi crucea suferinţelor.
Eu nu mă ruşinez să spun că am aflat cu adevărat pe Mântuitorul numai după ce El a pus pe umărul vieţii mele o cruce grea de suferinţă. Eu nu mă ruşinez să spun că mă rog şi azi Domnului să lase această cruce pe umerii mei, ca nu cumva, uşurându-mă de apăsul ei, să pierd iarăşi calea mântuirii.
4. A patra este suferinţa şi prigoana pentru Mântuitorul şi pentru Evanghelia Lui. Iisus Mântuitorul a spus apriat că toţi cei care vor crede în El – urmându-L cu dragoste şi statornicie – vor avea de suferit prigoane şi necazuri.
„În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea“ (Ioan 16, 33).
Dacă pe Mine, zice Domnul, M-a urât, şi pe voi vă vor urî… Dacă pe Mine M-au prigonit, şi pe voi vă vor prigoni şi veţi fi urâţi toţi pentru numele Meu (Luca 21, 12; Ioan 15, 20; Matei 10, 22).
Apostolul Pavel a spus şi el apriat acest lucru în cuvintele: „De altfel, toi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Iisus, vor fi prigoniţi“ (II Tim. 3, 12). „Căci cu privire la Hristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El“ (Filip. 1, 29). E lucru dovedit că îndată ce se apucă cineva să trăiască o viaţă după voia Evangheliei, încep după el unele batjocuri, hule şi tot felul de necazuri. Oare de ce?
Întâia dată, pentru că diavolul se vede în primejdie de a-şi pierde un credincios. Până când omul trăieşte în fărădelegi, are „linişte“; dracul doarme liniştit, ştiindu-l câştigat de partea lui. Dar îndată ce omul începe a se trezi la o viaţă nouă, se trezeşte şi dracul şi mişcă toate rezervele şi meşteşugurile lui, ca să nu-şi piardă credinciosul.
Cel care se hotărăşte la o viaţă nouă va avea mult de suferit din partea celor păcătoşi. De ce?
Pentru că viaţa celui credincios este ca o oglindă curată în care necredinciosul îşi vede păcatele sale şi murdăria sa. De aceea cei necredincioşi nu pot suferi pe cei credincioşi.
Însă noi să nu ne speriem de nici o suferinţă şi de nici o prigoană. Să ne gândim că suferinţele şi prigoanele vin tocmai pentru curăţirea şi întărirea credinţei noastre. Un creştin adevărat e acela care ştie suferi. Ştiţi pe cine urăşte mai mult diavolul? Pe oamenii care vor să sufere. Mântuitorul nu ne lasă singuri pe vremea de suferinţă.
Darul şi puterea lui Dumnezeu se arată tocmai pe vremea de încercare şi suferinţă, în strâmtorarea pentru Hristos, căci „când sunt slab, atunci sunt tare… În slăbiciunile mele se adevereşte puterea lui Hristos“.
Suferinţa pentru Hristos dă celor credincioşi o putere, o bucurie, o mulţumire sufletească. Această bucurie o aveau şi o simţeau creştinii cei dintâi, despre care zice Scriptura că, după o bătaie cu nuiele, au plecat bucuroşi că au fost învredniciţi să fie batjocoriţi pentru numele Domnului Hristos (Fapte 5, 41).
Dar, pe lângă această mulţumire sufletească, suferinţele ajută la răspândirea Evangheliei lui Hristos. Puterea dă răbdare şi suferinţa unui creştin adevărat este o predică, este poate cea mai grăitoare predică despre puterea Evangheliei.
Evanghelia s-a răspândit în lume tocmai prin puterea de răbdare şi de suferinţă pe care au ştiut-o arăta creştinii cei dintâi.
O, ce predică minunată sunt răbdarea şi suferinţa pentru Hristos, a sufletului nostru!
Câţi însă cunosc această predică?
din “PROFETULVREMILOR NOASTRE,” vol. II
ALBUM DE ÎNSEMNĂRI ŞI DOCUMENTE
despre viaţa şi opera Părintelui IOSIF TRIFA
Culegere şi prezentare: Moise Velescu
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2000
