Am văzut însă încă o dată că de pe scaunele moi nu se pot ridica suflete de jertfă decât cu foarte mare greutate. N-am de gând să părtinesc coloana în care sunt şi nici să scot în evidenţă pe opincari. Dar puteți verifica foarte uşor, privind peste mulțime, când se revarsă puterea Duhului Sfânt, şi văzând cum cei simpli macină şi înghit cuvântul de pe buzele celui ce vorbeşte, cu condiția ca acest cuvânt să vină dintr-o inimă curată şi dintr-un duh smerit şi duios. Dar când cineva nu trăieşte ceea ce spune altora, n-are nici un farmec şi nu aduce nici un rod pentru Dumnezeu. Totul este sec şi fără pic de sare.
Numai atunci naști suflete, când te chinui pe câmp în durerile naşterii din nou, acolo unde uzi pâinea pe care o vei duce altora. Numai cu roua asta pot creşte lăstarii sufleteşti şi crinii Saronului îşi pot deschide petalele, ca Mirele să-i poată îmbucheta pentru Serbarea măreață.
N-am mers niciodată la adunare să deosebesc pe un frate de altul; nu sunt şi nici nu m-a pus nimeni judecător şi cu atât mai mult să mă socotesc ceva, dar adunarea e ca şi semănătura şi ca orice altă plantă: sămânța alege pământul şi cere şi condiţii prielnice de creştere, iar dacă nu le are, rămâne fără formă, fără partea hrănitoare. Chiar dacă are în ea sămânța, nu mai poate fi aleasă pentru noul an, pentru o nouă recoltă. Aşa e şi cu semănătura Domnului: poți să înveți nu ani, zeci de ani, toate şcolile, ca şi Sfântul Apostol Pavel. Dacă nu ajungi pe drumul Damascului, să te întâlneşti cu Domnul, nu-ți folosesc toate celelalte. Și la urmă, după toate astea, ajungi să-L întrebi pe Domnul: Doamne, ce să fac? Şi asta v-o spun nu numai din cele scrise în Sfânta Carte, ci şi din experiență. Pentru că am vrut nu să hrănesc, ci să mă hrănesc. Iar când vedeam pe unii nepăsători şi aroganți și care nu învățaseră să tacă, ci numai să vorbească, cuvântul lor nu aducea nici o lacrimă, nici o duioşie, neavând nici un farmec. Şi atunci nu puteam înțelege de ce oamenii aceştia nu pot pătrunde puţin mai adânc în suflete. Totuşi timpul rezolvă multe probleme, şi dintre aceia care nu s-au ridicat de pe genunchi şi nu s-au plecat, lepădându-şi amețeala gigantică, n-a mai rămas nici unul hrănitor de suflete, ci numai păgubitor. De aceea, dragii mei, este bine să înțelegem că pentru a hrăni pe alţii, ai nevoie ca mai întâi tu să fii hrănit, şi ca să naşti pe alţii, trebuie mai întâi ca tu să fii născut de Sus, adică din Dumnezeu.
Ce mulţi s-au înghesuit să stea sau să-l poarte pe fratele Traian!… Ba chiar să-l ajute în lucrul Domnului, dându-i să înţeleagă că pe ei îi consumă grija vieţii şi părtăşiei pentru această Lucrare. Câți n-au bătătorit drumul sfânt până la căsuţa lui modestă, prefăcânduse că-i cer sfaturi sau vin să le dezlege problemele lor încâlcite! Câți nu l-au împiedicat, obligându-l să-şi piardă timpul cu ei, în loc să-l fi lăsat cel puţin să se odihnească de munca lui uriaşă şi de zbuciumul atâtor ani grei şi întunecați! Şi n-au cules nimic, nimic, nimic din toată sfințenia acestui om luminat, rămânând tot nişte oameni fireşti, lacomi şi făţarnici, care au devenit apoi pentru familia Oastei şi pentru adunările lor o povară pusă pe umerii altora, spre paguba lor.
Ce stare tristă şi păgubitoare poate fi să mergi alături de Moise şi să duci pe umerii tăi comorile de aur, să torni apă pe mâinile unui sfânt, apoi să te înghită pământul! Ori să porți pentru tine şi urmaşii tăi sluțenia unei lepre veşnice! Sau chiar, fiind fiul unui împărat, tu să mori spânzurat, pedepsit de Dumnezeu pentru păcatul mândriei şi al inimii tale rele.
Nimic parcă nu te zdrobeşte atât de mult ca fiinţele acestea care şi-au pierdut nu numai timpul, dar chiar şi sufletul, măcar că au avut lângă ei nu numai pe nişte oameni, ci pe cei mai aleşi sfinți!…
sursa: Mărturia vieții mele / Constantin Pânzariu / Sibiu: Agnos, 2004
