27 ianuarie – Psalmul 14, vers 1
Când adevărul este atât de limpede, încât chiar şi cei mai nevârstnici şi mai neînvăţaţi îl văd clar, numai nebunul poate fi acela care, împotriva celei mai luminoase realităţi, se ridică şi strigă: Nu-i adevărat, nu este! Numai nebunul zice că este ceea ce nu-i. Şi că nu-i ceea ce este. Numai nebunul zice despre bine că e rău. Şi despre rău că e bine. Numai nebunul zice batjocuri despre ceea ce nu cunoaşte (Iuda 10), adică despre tainele sfinte. Numai nebunul zice vorbe tăgăduitoare despre o realitate mai limpede decât soarele (Apoc. 3, 7) — cum este Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel Veşnic… Numai el zice insulte şi jigniri unei Autorităţi mai înalte decât cerurile (Efes. 1, 20-22) şi hule, Numelui celui mai presus de orice nume din Univers (Filip. 2, 9). Căci numai nebunul se poate lua la luptă cu Dumnezeu,poate sfida cu trufie adevărul (Ioan 17, 17) şi poate lovi cu piciorul într-un ţepuş atât de ascuţit, care a frânt multe călcâie de fier ridicate împotriva Lui (Fapte 9, 5). Numai nebunul poate răstălmăci Evanghelia, poate dezbina Biserica, poate tulbura Lucrarea Domnului, poate nesocoti învăţătura, poate lovi în binefăcător, poate uita binele, poate călca în picioare dragostea, poate urma îndărătniciei şi poate să-şi închipuie că, făcându-le pe acestea — sau vreuna din ele — este un înţelept. Numai mintea nebunului poate scorni idei şi teorii opuse realităţii şi vrăjmaşe adevărului. Numai inima nebunului poate alunga ceea ce este dovedit bun şi poate primi ceea ce este fals. Numai gura nebunului poate să se ridice obraznic împotriva mai-marelui său, poate bârfi pe binefăcătorul său, poate jigni pe învăţătorul său, poate certa pe părintele său, poate vinde pe fratele său, poate învăţa cu îndărătnicie după voia sa şi poate flecări cu îndrăzneală trufaşă despre ascultare, atunci când el însuşi săvârşeşte cea mai mare nelegiuire împotriva tuturor acestora. Da, nebunul zice, tot zice, tot zice… Zice mereu şi de toate. Zice cu îngâmfare. Zice cu „superioritate“. Zice cu încăpăţânare. Zice mereu… Fără să-i pese că ceea ce zice el nici nu cunoaşte şi nici nu poate dovedi! Ce-i pasă că ceea ce face îl arată mincinos în ceea ce zice? Ce-i pasă lui că este tot mai puţin crezut? El zice, pentru că n-are nici cinste, nici ruşine. N-are nici minte, nici obraz. N-are nici frică, nici respect. Zice, pentru că nu-i pasă de urmări. Aruncă — şi nu-i pasă unde. Dă — şi nu-i pasă în cine. Face — şi nu-i pasă cum. Acela este nebunul! Dar cel cu mintea sănătoasă nu zice uşor nici unul din cuvintele sale. Nu face nejudecată nici una din faptele sale. Nu lasă fără frâu nici una din dorinţele sale, nici fără noimă gândurile lui. Cel cu minte nu poate sta cu faţa în lumina soarelui şi, în timp ce se împărtăşeşte din toate binefacerile acestuia, să-i zică batjocoritor şi obraznic: Nu exişti, soare! Eu nu pot să cred în existenţa ta. Toată lumina şi căldura aceasta există doar de la sine şi prin sine, fără un izvor din care iese… Numai nebunul poate face şi zice aşa ceva… Căci tot ce urmăreşte el este faima, interesul propriu şi „originalitatea“, nu adevărul. Cât de vrednic de râs şi de plâns este o astfel de fiinţă!
