Oastea Domnului

Nefericirea poporului lipsit prea mult de libertate şi de cultură

Dumnezeule, la ce jalnic nivel pot să coboare bieţii oameni! Cum de repede se pot fura din ei cele mai frumoase încredinţări, îndată ce se năpustesc primele răpitoare. Şi cât de uşor se pot usca în ei cele mai frumoase speranţe îndată ce se iveşte prima dogoare de prigoană!

De fapt, nestatornicia este starea nefericită a oricărui popor care a fost lipsit prea mult de libertate şi de cultură; care a fost stăpânit prea multe secole de tot felul de popoare păgâne, inculte şi sălbatice, cum au fost cele care au stăpânit peste neamul nostru. Va trebui poate alte secole de acum înainte, de libertate, de cultură sănătoasă şi de o evanghelizare adevărată, până când conştiinţa creştină va forma caracterul poporului nostru, statornicindu-l la un nivel vrednic, de la care să nu-l mai poată clătina atât de uşor orice vânt, de oriunde ar bate el! Aşa cum este caracterul colectiv al marilor popoare culte şi credincioase, peste care chiar cele mai puternice furtuni trec ca peste nişte munţi, fără să-i clatine. Nu ca peste nişte ape pe care le tulbură până în străfundul lor, de nu se mai pot limpezi deplin niciodată.

Alţii sunt munţi, noi suntem ape. Tocmai pentru asta noi trebuie să ne ridicăm nivelul nostru şi să ne iubim poporul nostru. Să luptăm în mijlocul lui şi pentru el până când Dumnezeu ne va ajuta să ajungem şi noi nu numai ca indivizi credincioşi, dar şi ca popor credincios, în aşa fel încât să putem sta tari şi cu vrednicie în faţa oricărei ideologii ieftine şi în faţa oricăror păreri sau încredinţări venetice. Cu o neclintită demnitate duhovnicească şi cu o superioară siguranţă a credinţei noastre. Fără să ne degradăm fiinţa până la anularea oricărei valori, a tot ce avem scump şi sfânt, atât înlăuntrul cât şi în afara noastră… Atunci da, dar numai atunci am putea simţi că suntem în rândul oamenilor vrednici şi al popoarelor vrednice. Dar până suntem atât de uşuratici încât orice guraliv ne poate dărâma legămintele şi orice venetic ne poate răsuci sufletul, ca să ne părăsim credinţa noastră şi să ne lepădăm înaintaşii noştri, vai de noi! Şi pe pământul acesta şi sub el.

Chiar în privinţa felului cum umblăm noi, cei care ne numim credincioşi, cu sfântul şi cu adevăratul Cuvânt al lui Dumnezeu, chiar şi asta ne arată ce slab nivel duhovnicesc avem. În loc să fim pătrunşi cu toţii de o înaltă evlavie şi respect faţă de poruncile şi temerea Domnului, între grupările creştine de la noi este atâta amestec de fire pământească, atâta josnică luptă de partide, atâta degradantă mâncătorie confesionalistă, încât nici cele mai primitive popoare nu ne întrec.

Noi, Oastea Domnului, ca grupare duhovnicească mai nouă, iniţiată şi crescută într-o înţelegere superioară a Evangheliei şi îndrumată cu un scop precis: renaşterea evanghelică a Bisericii noastre şi saltul calitativ moral, cultural şi social în Hristos al poporului nostru, noi – zic – aşa ne-am înţeles misiunea noastră. Şi aşa ne-am străduit să ne-o împlinim.

Numai că, iată cât de neînţeles este scopul nostru. Şi cât de nedrept se luptă împotriva noastră tocmai de către cei care ar trebui să ne sprijine. Unii, pentru că zic că sunt ai Neamului. Alţii, pentru că zic că sunt ai lui Hristos.

Hristos – mărturia mea / Traian Dorz. – Ed. a 4-a, rev. – Sibiu : Oastea Domnului, 2016