În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
În stările binecuvântate în care Dumnezeu S-a îndurat să ne ajute să ajungem aci, în locul acesta, noi datorăm multă, multă recunoştinţă faţă de Dumnezeu, faţă de bunătatea Lui, de mila şi de îndurarea Lui. Căci noi am venit aici cu diferite gânduri poate, cu diferite idei. Dar iată, Dumnezeu, în bunătatea Lui şi în mila Lui, şi în harul Lui bogat şi puternic, şi mare, ne ajută să înţelegem nu ce am vrut noi să înţelegem, nu ce am gândit noi să ducem la îndeplinire, ci să înţelegem bunătatea Lui, dragostea Lui faţă de noi şi faţă de lumea întreagă. Dacă am înţeles aceasta, dacă am fi pe deplin convinşi de bunătatea şi de mila, şi de îndurarea lui Dumnezeu prin care ne ajută să ajungem în stări binecuvântate şi în timpuri ca acestea binecuvântate, noi am fi cei mai fericiţi oameni de pe pământ. Fericirea noastră ar creşte, precum spune Cuvântul lui Dumnezeu, ca un râu care curge şi dă peste maluri. Aşa creşte fericirea celor care cu adevărat trăiesc cu Dumnezeu. Aşa este fericirea cea care este adevărată şi care vine din Dumnezeu, şi care nu înşală şi n-a înşelat pe nimeni niciodată. Ea este curată, este sfântă, este plină de pace şi de bucurie. Ea nu judecă pe nimeni. Ea cheamă la mântuire, ea cheamă la izbăvire.
În toate cuvintele pe care le-am auzit de aseară şi până acum, din primele cuvinte, parcă Dumnezeu ni S-a adresat spunându-ne: „Vă iubesc!”. Şi, când vrei să-i spui cuiva un cuvânt de căpetenie, e de-ajuns dacă-i spui cuvântul acesta: „Te iubesc!”; şi-apoi să taci, să nu mai poţi spune nici un cuvânt.
Ce fericit e cuvântul mamei când se îndreaptă către copil şi-i spune doar atât: „Te iubesc”! Ce fericit e cuvântul lui Dumnezeu şi al cerului! Ce fericit a fost Cuvântul adus din cer, de la Dumnezeu, de către Domnul Iisus, spunând: „Vă iubeşte cerul! Vă iubeşte Dumnezeu! Eu vin de la Dumnezeu! Eu vă aduc cuvânt de la Dumnezeu. Eu vă spun ce am auzit de la Tatăl Meu. Eu am venit nu să fac voia Mea, ci voia Tatălui Meu. Şi voia Tatălui Meu este ca, pe oricine vine la Mine, să nu-l izgonesc afară cu mâna goală”.
Spuneţi frăţiile voastre, cei care v-aţi întâlnit cu Domnul: cum v-aţi întors de la întâlnirea cu el? Cu sufletul gol? Cu mâna goală? Cu viaţa goală? Ce aţi primit atunci când v-aţi întâlnit cu Dumnezeu? Ce-am primit noi? Suntem în stare să mărturisim ce-am primit atunci când ne-am întâlnit cu Dumnezeu fiecare? Şi, de-atunci şi până acum, ce-am gustat din Dumnezeu? Vedeţi, toţi oamenii lui Dumnezeu, toţi proorocii lui Dumnezeu, de la primul prooroc şi până la ultimul, strigă în gura mare: „Veniţi şi gustaţi, şi vedeţi ce bun este Domnul!”. Şi în alt loc, spune Cuvântul lui Dumnezeu aşa de frumos: „Dacă aţi gustat acum din Domnul (şi într-adevăr este bun), apropiaţi-vă cu toată inima de El, Piatra lepădată de zidari, dar aleasă şi scumpă înaintea lui Dumnezeu”.
Nu e timp să vorbim prea mult, dar trebuie să vorbim cuvinte de căpetenie, cuvinte care să ne lege sufletul, inima şi viaţa de Dumnezeu şi de cer. Ne e dor de Dumnezeu! Ne e dor de veşnicie… Ne e dor de Dimineaţa în slavă răsărită. Când mii de duhuri rele bântuie în lumea întreagă, când dau târcoale şi în jurul nostru cu atâta putere şi caută să ne rupă legăturile cu Dumnezeu, parcă ne îndreptăm întotdeauna, din toate forţele, către Dumnezeu, cu ochii plini de lacrimi: „Ni-i dor de Tine, Doamne! Ni-i dor de Dimineaţa în slavă răsărită…”. Nu uitaţi: dorul acesta trebuie să crească în inimile noastre, fraţilor, aşa cum cresc valurile unei ape care dau peste mal; pline de fericire şi de bucurie, până când vom ajunge Acolo.
Dacă nouă ne e dor de Dumnezeu, haideţi să ne punem cu toţii întrebarea: Oare cât Îi e de dor lui Dumnezeu de noi? Ar putea cineva să spună, să răspundă la aceasta: cât Îi e de dor lui Dumnezeu de noi? Nu ştim şi nu putem să înţelegem. Nici dorul nostru nu ni-l putem exprima cum trebuie, dar pe al lui Dumnezeu!
De aceea, în întâlniri ca acestea, în strângeri ca acestea, trebuie să preţuim Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să preţuim dragostea lui Dumnezeu, care întrece orice dragoste lumească şi firească, şi omenească. Întrece dragostea de mamă. Întrece dragostea de tată. Întrece dragostea de frate de trup. Întrece orice dragoste… Şi parcă ne spune: „Mi-e dor de voi!…”. Îi e dor cerului de noi. Îi e dor lui Dumnezeu de noi.
Vă aşteaptă Dumnezeu, vă aşteaptă cerul. Şi – aşa cum am auzit de la primul cuvânt de îndemn aşa de minunat şi aşa de curat şi până acum, aşa de cu putere, ca niciodată parcă – [spunem şi noi că] am venit aici să ne întâlnim unul cu altul. Dar am venit mai mult să ne întâlnim cu Dumnezeu. Am venit mai mult să simţim dragostea lui Dumnezeu. Ne-a fost dor să ne vedem unul cu altul. Ne-a fost dor să ne întâlnim unul cu altul. Dar mai [mare], peste toate, ne este dorul de a ne întâlni cu Dumnezeu, dorul de a rămâne cu Dumnezeu. Şi, dacă lipseşte ceva din dorul acesta, din dragostea aceasta, să ştim că lipseşte puterea de a ne întâlni cu Dumnezeu. Şi puterea aceasta este chiar Dumnezeu.
Aduceţi-vă aminte de cuvântul din Evanghelie în care Domnul spune aşa de minunat: „Dar voi nu vreţi să veniţi la Mine ca să aveţi viaţă veşnică. Voi nu vreţi să înţelegeţi ce v-am adus Eu din cer. Voi nu vreţi să înţelegeţi cum vă aşteaptă cerul. Voi nu vreţi să înţelegeţi cum vă aşteaptă Dumnezeu”. Dacă am înţelege noi cum ne aşteaptă Dumnezeu, o, cum ne-am pregăti fiecare! Cum ne-am gândi fiecare din locul acesta! Gândiţi-vă: dacă cerul de sus, dacă pământul de jos o să ardă şi să treacă cu trosnete, ce fel de oameni ar trebui să fim noi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă, grăbind şi silind venirea lui Dumnezeu! Ce fel de oameni… Ce fel de vieţi… Ce fel de lumină… Ce fel de sare… Aşa cum a arătat, în scurte cuvinte, Domnul Iisus despre aceste două elemente principale şi mari, fără care nu poate fi viaţă: sare şi lumină. „Voi sunteţi sarea pământului. Voi sunteţi lumina lumii.” Dacă n-am avea lumină, dacă n-am avea sare, n-am avea viaţă. Sunt două elemente importante.
Să fii sare… Că fără alt element se poate face mâncare; dar sarea e de trebuinţă în fiecare mâncare şi nu se poate face nici o mâncare cu gust fără sare. Să ne gândim bine la acest lucru: cum suntem noi sare? În jurul nostru se strică atâta popor, se strică atâtea suflete. Cum le sărăm noi? Ce facem noi să nu se strice? Zac atâţia în întuneric. Ce lumină dăm noi, să vină la lumină?
Aduceţi-vă aminte (spun în scurte cuvinte, că nu-i timp de lungit) de cuvântul Domnului Iisus care spune în Evanghelia după Ioan, capitolul 1: „În El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor”. Aşa să lumineze lumina în viaţa voastră, încât ei, văzând viaţa voastră trăită în frică şi temere de Dumnezeu, să‑L slăvească pe Dumnezeu în ziua cercetării. Să nu [avem] vină, fraţilor şi surorilor. Să n-avem vină în faţa lui Dumnezeu că n-am luminat cum a trebuit; că n-am sărat cum a trebuit. O sare, dacă-şi pierde gustul, nu mai e de trebuinţă nici la gunoi. O lumină, dacă-şi pierde puterea, nu mai poate radia nimic. Aşa se întâmplă cu noi şi cu viaţa noastră.
Eu închei; nu-i timp de întins prea mult. Dar doresc din tot sufletul să se împlinească în toate sufletele şi în toate gândurile care sunt aici cuvântul măreţ şi înalt din Cuvântul lui Dumnezeu care spune aşa: „Hristos în voi, nădejdea slavei”.
Slăvit să fie Domnul!
O vorbire a fratelui Vasile Câmpeanu (Ogruţan) de la o nuntă
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010 – vol. 5
