Oastea Domnului

„Noi nu putem să nu vorbim!“ (Fapte 4, 20; 5, 29,32)

Pe zidurile tale, Ierusalime, am pus nişte străjeri, care nu vor tăcea niciodată, nici zi, nici noapte“ (Is 62, 6-7).

Bolnavii şi îndrăciţii vindecaţi de Mântuitorul, adeseori, Îi cereau – drept recunoştinţă şi mulţumire – să-i lase să meargă după El. Dar Domnul Iisus spunea fiecăruia: „Du-te la ai tăi, şi spune-le tot ce ţi-a făcut ţie Dumnezeu“. Astfel, fiecare tămăduit, fiecare păcătos iertat, devenea, prin porunca Celui ce-l vindecase şi-i dăduse iertarea păcatelor, un vestitor al Domnului şi un propovăduitor al vieţii celei noi, pe care a aflat-o în Mântuitorul.

Tămăduirea şi iertarea de care se bucură un suflet aduceau cu ele şi o îndatorire: aceea de a spune şi altora despre Dumnezeu şi despre lucrarea Lui care s-a făcut cu ei. Astfel, bolnavul tămăduit şi păcătosul iertat deveneau vestitori ai lui Dumnezeu şi misionari ai Mântuitorului. De la orbul căruia Domnul i-a dăruit vederea şi care spune vecinilor că „Iisus este Cel care i-a deschis ochii“ şi până la Sfântul Pavel, Apostolul Neamurilor, care străbate lumea întreagă, toţi cei care au aflat pe Hristos Îl mărturisesc şi vestesc lucrarea minunată a Sa tuturor celor din jurul lor şi altora din depărtări. Căci ei nu pot să tacă şi să nu spună şi altora despre ceea ce au văzut şi au auzit, despre ceea ce s-a petrecut chiar cu ei înşişi.

Femeia samarineancă a trezit o cetate întreagă şi a scos un popor întreg afară din oraş, pentru a asculta cuvântul Mântuitorului. Urmarea a fost o mare trezire în Samaria… Sfântul Apostol Pavel a făcut să se cutremure o lume întreagă de propovăduirea Golgotei, pe care el o vestea cu nebunia celui ce nu voia să mai ştie nimic altceva, decât de Iisus cel răstignit prin Care el a aflat iertarea şi pacea, Iisus cel răstignit, singurul nume prin care s-a dat şi se dă oamenilor iertarea şi mântuirea.

Misiunea de a propovădui Evanghelia nu era la început o „slujbă“ ca oricare alta, pentru care omul se pregătea prin învăţătură şi şcoli. Nu! Ci, atunci, mărturisitorii, vestitorii, apostolii şi propovăduitorii Evangheliei erau mai ales din cei care L-au cunoscut pe Domnul Iisus. Erau suflete care simţeau trebuinţa de a mărturisi ceea ce s-a petrecut cu ele însele. Erau de acei care nu puteau să nu mărturisească ceea ce au văzut cu ochii şi auzit cu urechile lor. De aici, şi tăria mărturisirii lor, neînfricate, chiar şi în faţa morţii. La ei nu era o învăţătură care putea fi combătută de ştiinţa şi filozofia omenească, ci era încredinţarea puternică a adevărului pipăit, a lucrării care s-a petrecut cu ei şi în însăşi viaţa lor. „Noi nu putem să nu vorbim despre cele ce am văzut şi auzit“… spun Apostolii când sunt chemaţi să dea socoteală în faţa sinedriului. Tot aşa e şi azi: dacă un suflet a aflat pe Domnul, a cunoscut bunătatea, iubirea şi puterea Lui, dacă a aflat iertarea şi pacea prin credinţa în El, acesta va spune şi altora ce a aflat în Iisus. El nu poate să tacă. E prea mare harul ca să-l poată păstra închis în sine; e prea bogat izvorul ca să-l poată opri de a nu curge; e prea arzător focul a nu-l lăsa să ardă, ca să încălzească şi pe alţii la para lui. Nu! Nu! El nu poate tăcea, ci va mărturisi şi altora tot ce i-a făcut lui Dumnezeu; este un martor viu. Este adevăratul misionar al Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Poate cineva să închidă gura unui astfel de om? Fireşte că nu! „Noi nu putem să nu spunem cele ce am văzut şi auzit…“ A opri astfel de oameni este tot una cu a te opune adevărului. Dar este şi o zădărnicie. A vrea să închizi gura acestor martori, e tot una cu a te apuca să opreşti cursul unui râu de munte; tot una cu a încerca să stingi un vulcan, sau să opreşti ploaia de a cădea pe pământ. Orice ai face, nu vei izbuti să faci aceasta. Ele nu te vor asculta şi nu se vor supune ţie. Râul va curge mai departe… focul va continua să ardă şi ploaia să cadă… Aşa e legea lor, aşa e în firea lor şi ele ascultă de această lege dată de cel Atotputernic şi de nimeni altul.

La fel e şi cu martorii Evangheliei. Când Domnul Iisus a intrat în Ierusalim, în strigătele de bucurie şi laudele ucenicilor Săi, fariseii, supăraţi de această manifestaţie, I-au zis: „Învăţătorule, ceartă-Ţi ucenicii“. Dar El le-a răspuns: „Vă spun că dacă aceştia vor tăcea, pietrele vor striga“ (Lc 19, 39-40).

A cunoaşte adevărul şi a tăcea este o laşitate. A cunoaşte pe Domnul şi a nu-L mărturisi este un păcat. Astfel de suflete vor fi cuprinse în întuneric, se vor stinge ca şi o lumină înăbuşită de duhoarea păcatului, ca şi o apă care nu mai curge; se vor strica întocmai ca sarea despre care vorbeşte Evanghelia că se va arunca la gunoi căci nu mai este de nici un folos. Un astfel de om e acela care a ştiut voia stăpânului şi a făcut ce este rău. El va fi bătut cu multe lovituri (Lc 12, 47). El este ca robii aceia necredincioşi care, în loc să se ocupe cu treburile stăpânului, se apucă să bea cu beţivii. Soarta lui va fi soarta făţarnicilor (Mt 24, 48-51).

Adevăratul martor este ostaşul care nu se încurcă cu treburi lumeşti, pentru a face plăcere celui ce l-a scris la oaste (II Tim 2, 4). El spune, vorbeşte, lucrează, stăruie, mărturiseşte fără încetare, ascultând de Mântuitorul său, de Duhul cel Sfânt şi de nimeni altul.

Doamne! Ridică astfel de apostoli şi lucrători în via Ta şi ajută-ne fiecăruia din noi să Te mărturisim, să spunem despre Tine orişicui.

Acum să spunem orişicui
şi celui ce nu vrea să-i spui,
căci Domnul va veni-n curând,
din ceruri de la Tatăl Sfânt.

Ioan Marini, din vol. “Gânduri creştine” (vol. 2)

Lasă un răspuns