„Nu te teme, că Eu sunt cu tine, nu privi cu îngrijorare, că Eu sunt Domnul tău, Eu îţi dau tărie şi te ocrotesc, cu dreapta Mea cea tare te voi păzi!“ – Isaia 41, 10.
Viaţa noastră pe pământ trebuie să fie o urcare continuă pe Muntele Golgotei cu crucea în spate, urmând, în răbdare, Celui Care l-a urcat înaintea noastră. El ne-a arătat astfel că nu e greu nimic, chiar dacă sunt spini şi prăpăstii adânci, căci Mâna Lui cea puternică ne va sprijini.
În decursul veacurilor, mulţimea mare de credincioşi care s-a hotărât să urce pe cărarea strâmtă a Golgotei a avut mult de suferit, dar a călcat peste toate. Spinii s-au prefăcut în flori preafrumoase din care li s-au împletit cununi, iar prăpăstiile adânci li s-au părut oaze de rugăciune şi cântare.
„Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!“ – ne încurajează Marele nostru Comandant. Nimic nu e greu cu El, căci pe această cale strâmtă a mers şi El. Spinii şi pietrele colţuroase ale Golgotei I-au străpuns şi Lui fruntea şi genunchii, dar a urcat fără cârtire sub greutatea Crucii. A ajuns biruitor în vârf, unde ne aşteaptă şi pe noi, pentru a ne dărui cununi aurii şi Împărăţia Sa cea nemuritoare.
În Biserica noastră Ortodoxă s-a ridicat o armată care s-a hotărât să urce pe calea cea strâmtă a Golgotei. Un mare om a fost primul care a sunat din trâmbiţă, chemând mulţimea să intre în această Oaste. Mai erau şi înainte de el unii care se hotărau pentru acest drum, dar singuri le era foarte greu. Mergând împreună, spinii şi prăpăstiile ne sunt mai uşoare; dacă unul cade, ceilalţi, cu care a pornit la drum, ne vor ridica.
Această Oaste, care luptă mereu cu păcatul, nu şi-a sfârşit rândurile. Ea cheamă în continuare oamenii la Hristos şi primeşte pe toţi cei care doresc să urce mai uşor, împreună, pe Golgota biruinţelor.
Vino şi tu, frate iubit, rătăcit pe cărările lumii, să urcăm împreună pe această Cale, ca apoi să putem vedea preafrumoasa Faţă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pe care să-L lăudăm în veci. Amin.
Slăvit să fie Domnul!
Tufiş DORIN – Traian, Olt
