Uitându-mă la evoluţia unei flori de păpădie, am realizat cât de mult seamănă cu viaţa noastră spirituală. Păpădia creşte numai în locuri însorite. La fel şi noi, numai prin Cuvântul lui Dumnezeu putem creşte, numai cu lumina dăruită de El. Apoi, vine un moment în care floarea este copleşită de lumina soarelui şi se desface, lăsând astfel loc căldurii să-i mângâie petalele care au stat acoperite o vreme de propriul strat. Se deschide fiind în acelaşi timp complet vulnerabilă şi neprotejată. Dar asta nu mai e problema ei, deoarece lumina soarelui o face să uite de primejdiile ce ar putea veni, o face să uite de nori, de ploaie, de vânturi. Îşi dăruieşte toată fiinţa ei soarelui. Luminează prin prospeţime, încântă ochii celor ce o privesc prin galbenul aprins al petalelor sale.
Aşa este şi sufletul celui ce-L cunoaşte pe Dumnezeu, străluceşte, radiază de frumuseţe cerească, acesta nu se mai preocupă de grijile vieţii, toată nădejdea, dragostea şi credinţa îi sunt îndreptate către Dumnezeu. Este atras de căldura Duhului. Sufletul înfloreşte ca o frumoasă floare în grădina Domnului. Dar, odată cu trecerea timpului, cu venirea norilor şi a vânturilor, sufletul se închide în propria-i persoană şi se conservă prin contemplaţie, lecturare şi rugăciune, creşte spiritual, pentru ca, la momentul însorit, să fie de folos celor din jur. Însă acum, la o nouă renaştere, are altfel de petale, albe, strălucitoare, pline de viaţă, pure şi fragede. Gata să zboare prin această lume. Sufletul crescut şi născut din nou e gata să ajute pe ceilalţi, chiar dacă aceasta ar înseamna să dăruieşti o bucăţică din inimă pentru binele lor.
La fel ca şi florile păpădiei, ceea ce dăruieşti sunt seminţe aducătoare de rod. În locul unde aterizează, se produce una din cele mai frumoase învieri sufleteşti: alte flori. Numai aşa, dăruindu-te, poţi auzi Cuvântul Soarelui: „Gata, te-ai ostenit frumos pe lumea asta! Acum primeşte cununa pentru jertfa şi viaţa ta!”. Cu toate că păpădia şi-a sfârşit viaţa, în urma sa au rămas numeroase alte păpădii, izvorând din petalele-i celei jertfite.
Emilia CIOBANU