Oastea Domnului spune sectarismului: Nu trebuie să părăseşti Biserica, ci păcatul!
Nu trebuie să vă schimbaţi cultul, ci inima…
Nu trebuie să luptaţi împotriva semnului Crucii, sau împotriva Împărtăşaniei, sau împotriva cinstirii Maicii Domnului, ci împotriva păcatului, a fărădelegii, a neascultării.
Şi de aceea Oastea Domnului este urâtă şi prigonită de duhul sectarist.
Dar Oastea Domnului spune şi formalismului: Nu spurcaţi Biserica lui Dumnezeu cu obiceiurile diavolului!
Nu necinstiţi slujbele sfinte cu lăcomia de bani!
Nu beţi şi paharul lui Dumnezeu, şi paharul dracilor!
Nu înjosiţi Duhul, înălţând litera!
Nu răstigniţi pe Hristos, alegând pe Baraba!
Şi de aceea Oastea Domnului este urâtă şi prigonită şi de către duhul formalist. Căci ea nu merge pe vechiul făgaş al obiceiurilor păgâneşti devenite azi „tradiţie” în practicile cultului nostru şi care sunt de-a dreptul diavoleşti. Beţiile şi desfrânarea nu trebuie unite cu slujbele, cu momentele şi cu locurile cele mai cutremurătoare de suflet şi preasfinte pentru credinţa noastră creştinească.
Ce caută beţia şi desfrâul la hramurile noastre, care sunt aniversări sfinte ale întâmplărilor sfinte sau ale oamenilor sfinţi? Ce au avut de a face aceia cu acestea?
Ce caută obiceiurile porcoase, la botezurile, la nunţile şi chiar la înmormântările creştine?
De ce au devenit acestea mai puternice chiar şi decât Biserica, chiar şi decât Adevărul?
Totuşi, despre credinţă, vorbesc amândouă aceste extreme şi cea sectaristă şi cea formalistă, în chip intolerant şi exclusiv. Fiecare folosind orice arme şi orice mijloace pentru nimicirea celeilalte. Fiindcă, între ele, aceste două extreme se urăsc de moarte.
Şi nu este oare ciudat atunci că, în ce priveşte Biserica cea vie şi Lucrarea Oastei Domnului, amândouă aceste extreme se unesc şi se ajută spre a pustii şi ucide ce este cu adevărat duhovnicesc? Şi nu este oare o atât de adâncă asemănare între soarta Bisericii vii şi soarta Mântuitorului, precum este scris în Sfintele Scripturi: În adevăr, împotriva Robului Tău Celui Sfânt, Iisus, pe care L-ai uns Tu, s-au însoţit în cetatea aceasta Irod și Pilat din Pont cu neamurile şi cu noroadele lui Israel, ca să facă ceea ce hotărâse mai dinainte mâna Ta şi sfatul Tău (Fapte 4, 27-28).
Traian Dorz, în „Istoria unei jertfe”, vol. 3, Editura ‹‹Oastea Domnului›› – Sibiu, 2000, pg. 153-154