O NOAPTE A ADUCERII AMINTE

Vorbirea fraelui Traian Dorz de la adunarea de la Ogeşti – revelion 1989

(…) Se cuvine să-I mulţumim lui Dumnezeu ori de câte ori ajungem, mai ales, o noapte ca asta, un hotar între ani în care să ne aducem aminte şi de trecut, şi de viitor.

Noaptea asta este înfăţişată şi în vechile însemnări ale înaintaşilor noştri ca o făptură cu două feţe: una privind spre trecut şi alta privind spre viitor.

Am dorit ca astăzi, mulţumind lui Dumnezeu pentru bucuria aceasta pe care ne-a rânduit-o, să ne aducem aminte şi de trecut, şi de viitor. E o noapte de hotar, o noapte în care se trece dintr-o viaţă în alta, dintr-un an în altul, dintr-o stare în alta, dintr-o istorie într-alta. Cea care a fost până astăzi se încheie; cea care începe de-acuma e în mâna lui Dumnezeu.

Am dori foarte mult să citim împreună un loc din Sfânta Scriptură, [spre] a putea să medităm puţin la adevărurile acestea la care trebuie să gândim fiecare dintre noi (aşa cum ni s-a spus şi până acum şi cum dorim să ne reamintim în chip deosebit în noaptea aceasta), ca la nişte adevăruri necesare pentru fiecare dintre noi.

Se spune aici, în Cartea Întâi a lui Samuel, la capitolul 7, despre o împrejurare grea din viaţa poporului lui Dumnezeu, care era mereu în călătorie spre Patria Cerească şi spre Canaanul cel Ceresc, către care i-a făgăduit Dumnezeu că-l va duce şi unde i-a promis că-l va ajuta să ajungă. În acest drum a avut mereu duşmani şi primejdii grele. În locul acesta de la I Samuel, se spune că locuitorii aceştia au venit şi au suit chivotul Domnului l-au dus în casa unuia, pe un deal, şi au sfinţit pe fiul lui, Eleazar, ca să păzească chivotul Domnului. Trecuse destulă vreme din ziua când fusese pus chivotul în casa aceea… trecuseră douăzeci de ani. Şi toată casa lui Israel a plâns după Domnul. Samuel a zis întregului popor: „Dacă din toată inima voastră vă întoarceţi la Domnul şi scoateţi din mijlocul vostru zeii străini la care v-aţi închinat până acum, şi dacă vă îndreptaţi din toată inima spre Domnul şi vreţi să-L slujiţi numai pe El, El vă va izbăvi din mâinile vrăjmaşilor voştri”.

Şi copiii lui Israel au scos din mijlocul lor tot ceea ce era rău şi potrivnic, contra voii lui Dumnezeu, ca să-I slujească numai Domnului. Samuel a zis: „Strângeţi pe tot poporul în locul acesta şi ne vom ruga Domnului pentru voi”. Şi s-au strâns în locul acesta, au scos apă şi au vărsat-o înaintea Domnului, şi au postit în ziua aceea, zicând: „Am păcătuit împotriva Domnului!”.

Samuel judeca pe copiii lui Dumnezeu şi-i îndrepta. Filistenii au aflat că poporul se adunase acolo şi domnitorii filistenilor s-au suit împotriva poporului lui Dumnezeu. Şi, la vestea aceasta, copiii lui Israel s-au temut şi i-au zis lui Samuel: „Nu înceta să strigi pentru noi către Domnul Dumnezeu nostru, ca să aibă milă de noi şi să ne scape de vrăjmaşi”. Samuel a luat un miel sugar şi l-a adus întreg ca ardere de tot înaintea Domnului. A strigat către Domnul pentru Israel şi Domnul l-a ascultat. Pe când aducea Samuel arderea de tot, filistenii vrăjmaşi s-au apropiat de ei să-i bată. Dar Domnul a tunat în ziua aceea cu mare vuiet împotriva vrăjmaşilor aceştia, i-a pus pe fugă şi au fost alungaţi. Bărbaţii lui Israel au ieşit din locul acela, au urmărit pe filisteni şi i-au bătut până departe. Samuel a luat o piatră pe care a pus-o la hotar şi i-a pus numele Eben-Ezer (Piatră de ajutor), zicând: „Până aici Domnul ne-a ajutat nouă!”. Şi mâna Domnului a fost împotriva vrăjmaşilor şi a izbăvit pe poporul Său. Amin.

În locul acesta unde spune istoria că înaintaşii noştri au zugrăvit noaptea aceasta ca o făptură cu două feţe: una privind spre trecut şi una privind spre viitor, dorim şi noi să reamintim aceste cuvinte ale lui Dumnezeu. Moise a zis de multe ori poporului: „Şema, Israel!” („Adu-ţi aminte, Israel!”). Noaptea aceasta este o noapte de aducere aminte.

Când am deschis Biblia la locul acesta, mi-am adus aminte că acum… [peste] cincizeci de ani, (…) Părintele Iosif, la Sibiu, când se împlineau atunci zece ani de Oaste, a scris în foaie cuvântul acesta: „Eben-Ezer! Suntem la un hotar. Aşezăm o piatră de aducere aminte. Să ne gândim că până aici ne-a ajutat nouă Dumnezeu”. Se împliniseră zece ani de Oaste. Asta era la Anul Nou 1933.

Au trecut atâţia ani de-atunci! Anul acesta, noi am avut un an de aducere aminte. În anul acesta care a trecut, 1988, la 1 ianuarie, s-au împlinit 65 de ani din noaptea de 1 ianuarie 1923, când Duhul Domnului a venit peste Părintele Iosif şi i-a spus să sune în ţara întreagă şi-n lumea întreagă vestea întoarcerii la Dumnezeu. Atunci Duhul Domnului S-a revărsat peste Părintele şi, într-un cuvânt plin de putere, într-o noapte ca aceasta, [când] el, la hotarul acelei nopţi, a stat în genunchi, Dumnezeu i-a lămurit şi l-a luminat să pornească această Lucrare în care noi acum ne bucurăm şi ascultăm Cuvântul Domnului.

În ce stare tristă eram înainte! Ne aducem aminte fiecare dintre cei care nu L-am cunoscut pe Domnul că a venit o zi în care ne-am întors la El. Ne aducem aminte ce întunecată era viaţa noastră înainte… Şi câtă lumină şi bucurie ne-a dăruit Dumnezeu acum prin această Lucrare!

Adu-ţi aminte… „Şema, Istrael!”, „Adu-ţi aminte, Israel”, de unde te-a scos Dumnezeu pe tine! Te-a scos din Egipt. Noi citim Biblia şi ştim, căci cu toţii avem această Carte la îndemână; şi Dumnezeu ne-a pus pe inimă gândul să cercetăm acest Cuvânt şi să cunoaştem din el istoria poporului lui Dumnezeu. Şi de-acolo ştim din ce robie l-a scos Domnul pe poporul Israel, prin Moise, omul Lui. Dar întâi Dumnezeu a ales omul şi după aceea a făcut lucrarea. Nu poate să se facă o lucrare până când mai întâi nu se găseşte omul care s-o facă. Dumnezeu nu trimite îngeri din cer să facă o lucrare sfântă pe pământ. Pentru o astfel de lucrare pregăteşte omul prin care să lucreze.

Înainte de a ieşi poporul Domnului din robia Egiptului, Dumnezeu l-a ales pe Moise. Şi, după ce a lucrat Domnul la sufletul lui Moise patruzeci de ani, apoi l-a trimis să scoată poporul din robie. Şi după aceea alţi patruzeci de ani Moise a condus poporul prin toată pustia, până când au ajuns să intre în Canaan. De fiecare dată poporul era înclinat – ca şi aici unde am citit acum – să se dea după zeităţile şi după idolii altor neamuri. Omul este aplecat să se lase ispitit de mediul şi de lumea prin care umblă. Şi trebuie mereu să vină Cuvântul lui Dumnezeu şi să spună: „Stai, omule! Adu-ţi aminte de unde te-a scăpat Dumnezeu şi adu-ţi aminte unde trebuie să ajungi”.

Şi aşa, de-a lungul istoriei poporului evreu, Moise a rostit mereu cuvântul „Şema, Israel!”, „Adu-ţi aminte, Israel!”, de unde te-a scos Dumnezeu. Dacă veţi citi cărţile lui Moise, cele cinci cărţi de la începutul Bibliei, veţi vedea toată lupta pe care a dus-o acest mare om al lui Dumnezeu până a scos poporul din robia păcatului (a lui Faron) în care stătea. Şi după ce i-a scos de-acolo, câtă luptă a avut cu ei să-i îndrume mereu şi să le îndrepte mereu inima şi gândurile spre Canaanul către care îi îndrepta Dumnezeu! Că ei mereu căutau să se lege iarăşi de lucrurile pământeşti. Câtă luptă a dus Moise, acest om al lui Dumnezeu, cu ei, până când i-a luminat şi s-a format o elită, o clasă, o grupare, o rămăşiţă dintre ei, care apoi, aceştia, să poată duce tot poporul la Dumnezeu.

Acum când vorbeau fraţii şi când stăteam aici, m-am gândit la noaptea de Anul Nou 1923. În noaptea asta sunt 66 de ani de atunci. În noaptea asta, Dumnezeu a trimis Duhul Său cel Sfânt peste acest nou Moise care a fost Părintele Iosif. Şi [el] a strigat şi ne-a scos pe noi din robia păcatului în care zăceam şi ne-a îndreptat spre Canaan. Să nu uităm niciodată acest lucru! Noi suntem ispitiţi mereu să uităm binefacerile şi pe binefăcătorii noştri; dar Cuvântul lui Dumnezeu ne aduce mereu aminte.

Când s-a cântat aici cântarea Minunată-i Noaptea Sfântă, mi-am adus aminte de noaptea de Crăciun 1961, când am compus cântarea aceasta… Eram departe… în Delta Dunării. Pentru cântarea aceasta, pentru că ne-a găsit-o scrisă (şi n-aveam voie s-o avem), am făcut cinci zile de carceră. La Crăciunul [din] 1961. Cinci zile fără mâncare şi fără… Dar am trăit… Şi-n noaptea aceasta minunată, şi mereu, mi-aduc aminte. „Adu-ţi aminte…”, „Şema, Israel!”. Adu-ţi aminte… (…)

Tot ceea ce am primit ca har şi binecuvântare a fost răscumpărat cu jertfe şi cu suferinţe. Au fost vremuri de grele încercări, ca şi pentru poporul Israel în pustie, dar Dumnezeu ne-a călăuzit (…). Însă noi nu trebuie niciodată să uităm, să nu uităm niciodată de unde ne-a izbăvit Dumnezeu şi ce gând minunat are El cu noi.

Fiecare dintre noi ştim că am fost în robia păcatului. Am ascultat cu lacrimi şi cu bucurie cuvintele fraţilor noştri. Înainte de-a cunoaşte Lucrarea Domnului, noi trăiam în păcate şi-n dezmăţ. Lumea mergea spre pierzare şi noi, împreună cu ea; şi nu era nimeni să ne atragă luarea aminte şi să ne spună: „Opreşte-te, omule, că te duci la osândă şi la pierzare!”.

În noaptea de Anul Nou 1923, Părintele Iosif se găsea la Sibiu şi stătea în rugăciune, pentru că pe sub geamul lui se perindau tot felul de beţivi urlând şi benchetuind, şi înjurând Numele cel Sfânt al lui Dumnezeu. Şi a zis: „Doamne, ai milă de poporul acesta care stă în robia aceasta şi-n acest întuneric. Trimite‑le o lumină!”. Şi Dumnezeu l-a trimis pe el să fie lumină…

Mi-aduc aminte că în noaptea de Crăciun 1952 eram undeva departe, într‑un loc… slujind în condiţiile în care am fost atunci. Şi pe toată lumea aceasta o vedeam în slujba păcatului şi a răutăţii. Erau pline toate locurile de durere de oameni care sufereau. Şi am citit în seara aceea, cu fraţii, textul din Matei unde spune: „În noaptea aceea nişte păstori stăteau de strajă în jurul turmei lor. Şi atunci a strălucit o lumină puternică şi un înger al lui Dumnezeu le-a zis: „«Bucuraţi-vă, astăzi în cetatea lui David vi S-a născut un Mântuitor, Care este Hristos Domnul!»”.

Toată noaptea ne-am rugat cu fraţii, în noaptea acee3a de Crăciun 1952. Şi-am zis: „Doamne, este plină lumea de oameni care sufăr, de oameni care nu pot dormi în noaptea aceasta, că sunt chinuiţi. Trimite-le şi lor un înger, să le ducă şi lor vestea că li S-a născut şi lor un Mântuitor”.

Dimineaţa au venit şi ne-au arestat pe toţi cei care ne rugaserăm în noaptea aceea. Patru ani şi jumătate am umblat tot prin nopţi şi prin întuneric din ăsta… Domnul a zis: „Voi v-aţi rugat atunci să trimit Eu nişte îngeri la oamenii aceia pentru care voi v-aţi rugat. Iată, voi trebuie să vă duceţi!”.

Când am ajuns cu fraţii acolo între miile de oameni nenorociţi, am zis: „Fraţilor, pe noi Domnul Iisus ne-a [trimis aici]. Noi ne-am rugat să trimită Domnul îngeri la oamenii aceştia şi El ne-a trimis pe noi. Atunci vom ieşi de‑aici, când vom mărturisi la toţi că S-a născut şi pentru ei un Mântuitor”.

Şi aşa s-a şi întâmplat. Cei care au fost mai harnici dintre noi au plecat mai repede. Însă nici unii n-am ieşit de-acolo până n-am simţit că la toţi cei care erau acolo, o mie de oameni, le-am spus despre Domnul. După aceea am plecat…

Toate aceste lucruri sunt, pentru noi, popasuri în care trebuie să ne aducem aminte.

Am trecut prin atâtea încercări… Să nu uităm nici binele pe care ni l-a făcut nouă Dumnezeu, nici încercările prin care am trecut. Pentru ca din fiecare să tragem câte o învăţătură pentru viitor. „Şema, Israel!”, „Adu-ţi aminte, Israel”, de unde te-a scos pe tine  Dumnezeu. De câte ori a cârtit poporul, Moise le‑a adus aminte: „Aduceţi-vă aminte de unde v-a scos pe voi Dumnezeu! Feriţi‑vă de lumea printre care umblaţi, de popoarele păgâne între care trebuie să ajungeţi. Feriţi-vă şi nu vă lăsaţi ademeniţi de ispitele lor. Nu vă închinaţi idolilor lor, nu vă lipiţi inima de lucrurile şi de patimile lor. Că Dumnezeu vă poate păzi atunci şi vă poate ajuta să ajungeţi să moşteniţi patria spre care mergeţi”.

Patruzeci de ani au călătorit aceşti oameni în pustie. În patruzeci de zile ar fi ajuns, dacă ar fi mers pe calea dreaptă. Dar Dumnezeu le-a încurcat drumurile, pentru că şi pustia avea ceva de făcut în viaţa lor, avea să-i înveţe ceva…

Dumnezeu de destule ori ne-ar fi putut duce şi pe noi mai repede la locurile la care nădăjduim; dar  de multe ori ni se încurcă drumurile şi vin piedici şi necazuri, şi încercări. Că şi suferinţele au ceva să ne înveţe în viaţa noastră. Şi noi totdeauna trebuie să ne aducem aminte atunci, prin toate cele ce ne trece Dumnezeu, să învăţăm adevărurile mântuirii sufleteşti.

Domnul ne-a adus aici. Să ne aducem în seara aceasta aminte cel puţin de o parte dintre hotarele prin care a trecut Lucrarea şi familia noastră de când Dumnezeu a trimis-o. Sunt 66 de ani în noaptea aceasta de când Dumnezeu a pus pe Părintele Iosif să sune din trâmbiţă: „Întoarceţi-vă la Dumnezeu!”. Toţi eram adormiţi în păcate; morţi în păcate. Nimeni nu ne-a spus nouă despre naşterea din nou, despre viaţa cea nouă, despre ruperea cu păcatul, despre legământul care trebuie să-l depunem ca să putem ajunge odată să fim vrednici de Împărăţia lui Dumnezeu. Am mers pe calea aceasta fără să ne gândim că aceasta este calea care duce sigur la pierzare. Că nimeni nu ne-a spus nouă să nu mergem pe ea.

S-a amintit aici despre cel căzut între tâlhari pe drumul de la Ierusalim spre Ierihon. Toţi ne-am coborât din Ierusalim. Prin Taina Botezului, noi am fost iertaţi de păcatul strămoşesc, am fost înălţaţi în Ierusalim, adică într-o stare după voia lui Dumnezeu. Dar după aceea noi ne-am coborât din Ierusalim. Când am fost botezaţi s-a spus în numele nostru: „Te lepezi de satana şi te uneşti cu Hristos?”. De trei ori am zis: „Mă lepăd de satana şi de toate lucrurile lui şi mă unesc cu Hristos, şi-L iau Conducătorul şi Împăratul meu”. Dar după aceea, foarte curând, ne-am despărţit de Hristos şi iarăşi ne-am unit cu satana şi cu toate lucrurile lui.

Dar a venit vremea minunată când Dumnezeu, prin glasul Părintelui şi prin chemarea aceasta, ne-a trezit şi pe noi şi a spus: „Voi v-aţi lepădat de satana, dar nu v-aţi lepădat de toate lucrurile lui. Trebuie să ne lepădăm de toate lucrurile lui. Să luăm calea Domnului şi să ne unim pentru totdeauna cu Hristos”. Asta a făcut pentru noi Lucrarea Oastei Domnului. Mergeam spre prăpastie, mergeam spre prăpădul veşnic şi Dumnezeu ne-a oprit acolo, pe drumul spre Ierihon, pe drumul spre prăbuşire, şi ne-a întors pe calea Lui. Samariteanului cel milostiv era Domnul Iisus, care a avut milă de cel căzut şi l-a luat pe asinul lui, şi l-a dus înapoi în Ierusalim. Ceilalţi, care treceau pe lângă el, mergeau şi ei spre Ierihon; de aceea nu l-a putut salva nici preotul, nici levitul, că şi ei coborau. Numai samariteanul care urca spre Ierusalim… Numai cine se întoarce spre Dumnezeu şi merge spre Patria Cerească te poate ajuta şi te poate ridica să te întorci la Dumnezeu. Ceilalţi merg şi ei la prăpastie şi nimeni nu te poate ajuta. Pe noi, Dumnezeu S-a îndurat şi ne-a ridicat prin acest Samaritean milostiv care a fost pentru noi Domnul Iisus; şi, prin Părintele Iosif, ne-a întors pe calea cea bună.

„Şema, Israel!”, „Adu-ţi aminte şi nu uita niciodată aceasta”.

Când noi am venit la Domnul şi când Domnul ne-a scos din starea de păcat în care zăceam sufleteşte, în viaţa noastră [s-a întâmplat] ca şi cu poporul evreu în timpul acesta despre care spune aici că treceau printre filisteni. Scrie la Geneza 26 că Avraam (…) săpase patru fântâni poporului şi le-a zis: „Aveţi grijă, că din aceste fântâni veţi avea viaţă şi sănătate, şi apă în pustie”. Pentru că pustia era un loc fără apă. Omul acesta sfânt, omul lui Dumnezeu, le-a săpat copiilor săi fântânile acestea şi le-a spus: „Să aveţi grijă, că vrăjmaşul va căuta să vi le astupe. Dar voi să le păziţi”.

Patru fântâni avem şi noi în Lucrarea aceasta, în drumul nostru spre Canaanul ceresc.

Adunarea este una dintre fântânile acestea în care Domnul face ca noi să găsim totdeauna adăparea şi hrana, şi stâmpărarea setei noastre sufleteşti.

Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, e a doua fântână.

Cântarea şi rugăciunea sunt a treia şi a patra fântână.

Din aceste izvoare de viaţă, noi căpătăm putere să mergem mai departe pe drumul mântuirii. Dar aceste patru izvoare, vrăjmaşul, filisteanul, caută mereu să le acopere.

Ce mare dar pentru noi este adunarea! Înainte de a-L cunoaşte pe Domnul, noi nu ştiam de adunarea aceasta a Domnului. N-am cunoscut adunarea Domnului. Şi ce orbi eram, şi ce străini eram când noi eram departe şi nici nu ştiam că lângă noi se fac adunări în care e Cuvântul lui Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu, bucuria Domnului, cântările Domnului, rugăciuni împreună cu fraţii… aceste stări duhovniceşti la care noi nici nu ne gândeam înainte de a-L cunoaşte pe Dumnezeu.

Iată acum în ce minunat fel a făcut Domnul ca noi să putem face trecerea noastră dintr-un an într-altul, dintr-o stare în alta, dintr-un timp în altul, bucurându-ne în jurul Cuvântului lui Dumnezeu! Ce stare minunată este aici! Să nu uităm niciodată binefacerile lui Dumnezeu pentru noi!

Am zis că anul acesta care a trecut, pe care-l încheiem acum, a fost un an sărbătoresc – pentru noi, cel puţin. Am lucrat (…) o carte de aducere aminte pentru [viitor] cu aceste mari patru date importante din anul acesta: revelionul 1988, anul trecut, când s-au împlinit 65 de ani de când Domnul a înfiinţat această Lucrare şi am pornit cu Lucrarea aceasta, cu Oastea aceasta spre Canaanul ceresc. Şi pe rând ne-am adăugat şi noi la acest popor binecuvântat şi am început şi noi să prindem dragoste de Dumnezeu şi gustul Împărăţiei cereşti. S-au împlinit 65 de ani anul trecut. Acum se împlinesc, în noaptea aceasta, 66 de ani.

În 12 februarie am sărbătorit 50 de ani de când Domnul l-a luat la El pe Părintele Iosif. În 12 februarie 1938, în noaptea din 11 spre 12 februarie, am stat toată noaptea lângă patul lui (…). Singur am fost. Eram trei acolo: fiul Părintelui, fratele Marini şi eu. Seara am băgat de seamă că e foarte slăbit… El nu s-a plâns niciodată. Ajunsese la 33 de kilograme greutate. Corpul îi era plin de răni. A suferit omul acesta ca un martir al lui Dumnezeu. Nici nu ştiam de unde să-l prindem când trebuia să-l mutăm de pe un pat pe altul să-i primenim aşternutul sau să-i schimbăm pansamentul. Nu s-a plâns niciodată… În noaptea aceasta însă, am observat că e aproape de plecare. Şi noi, cei trei tineri (…), ne‑am hotărât să stăm lângă el… şi să facem cu schimbul. Eu am zis: „Fac eu primul”. Şi băiatul Părintelui a spus: „Mă scoli pe mine”;  şi fratele Marini zise: „Tu mă scoli pe mine”. Să nu-l lăsăm singur…

În noaptea aceea mi-a spus nişte lucruri atât de minunate… Eu le-am scris în istoria Oastei, le-am înregistrat şi pe benzi… unii dintre frăţiile voastre le ştiţi. Au fost nişte adevăruri pe care n-am să le uit niciodată. Şi Dumnezeu m-a făcut să le ţin minte exact aşa cum mi le-a spus. De-atâtea ori mi-aduc aminte când aud cuvântul: „Ascultă, Israele!”, „Aminteşte-ţi, Israele…”, mi-aduc aminte, în noaptea aceea, de pe patul său de moarte, ce cuvinte şi ce lucruri minunate ne-a spus Părintele Iosif. În februarie anul acesta am sărbătorit  50 de ani din noaptea aceea. La ora unu şi jumătate, spre dimineaţă, a trecut la Domnul. Am sărbătorit 50 de ani de-atunci.

În 3 martie s-au împlinit 100 de ani de la naşterea lui. La casa lui natală, în satul lui natal ne-am dus cu o mulţime de fraţi atunci şi am sărbătorit acolo, în biserica unde s-a botezat el şi-n casa unde s-a născut. Am sărbătorit, în 6 martie anul acesta, acest eveniment. Şi despre aceasta am scris pe larg, tot, cum s-au petrecut toate evenimentele acestea. Şi va apărea cândva cartea aceasta a amintirilor cu descrieri pe larg ale tuturor lucrurilor care s-au petrecut atunci.

La Rusaliile acestea trecute s-au împlinit 50 de ani de la primele Rusalii pe care le-am petrecut la mormântul Părintelui Iosif. Dumnezeu ne-a ajutat şi am ajuns. În aceşti zeci de ani, prin câte am trecut, am văzut cât de mare este puterea Domnului şi cât de adevărată este făgăduinţa Lui: „Nu te teme! Eu sunt cu tine şi am să te scap!”.

De aceea vreau ca acum, când trebuie să trecem iarăşi hotarul dintr-un an în altul, să ne aducem aminte de tot felul minunat în care a lucrat Dumnezeu pentru noi până astăzi. Şi, bizuindu-ne şi pe mai departe pe puterea aceea care ne-a ajutat până aci, să nădăjduim, să ne rugăm şi să ne dăm toate silinţele ca Acel mare şi sfânt Dumnezeu care a fost cu noi până aici să poată fi şi mai departe cu bucurie cu noi, ajutându-ne să-L putem sluji şi iubi prin tot ce vine.

Am zis că trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru multe lucruri… şi în primul rând pentru faptul că ne-a trezit mintea şi a adus o zi, un cuvânt, o adunare, o cântare sau o întâmplare prin care El ne-a scos pe noi, pe fiecare, ca pe un cărbune din foc şi ne-a pus aici în Lucrarea Lui. Să ne aducem aminte de felul cum a lucrat Dumnezeu şi să nu uităm; şi să ne ducem mai departe slujba.

Avem darul acesta mare care este adunarea frăţească. Înainte de a veni la Domnul, noi nu ştiam despre adunare. Şi era adunarea lui Dumnezeu, în poporul lui Dumnezeu. Domnul aici este! Dincolo nu! Dumnezeu este cu cei care sunt cu El. Cei care nu sunt cu El, ei sunt în spatele, în umbra, înapoia lui Dumnezeu. Cine este cu Domnul, cine s-a hotărât pentru El stă în faţa Domnului şi Domnul stă în mijlocului lor. Este scris: „Oriunde doi sau trei sunteţi adunaţi în Numele Meu, şi Eu sunt în mijlocul vostru”. El este aici. Cum poate să fie Dumnezeu cu cei care trăiesc în păcat? El nu poate să locuiască acolo unde este înjurătură, minciună, păcat, stricăciune, beţie şi lucruri… aşa mai departe. Dumnezeu are milă şi îngăduinţă pentru ei, în speranţa că vine o zi când se vor trezi. Dar dacă nu vine ziua aceea şi nu se trezesc, ei merg în osânda veşnică, de pe pământ sub pământ, în acelaşi iad.

Dar a venit harul pentru noi, că Dumnezeu S-a îndurat să ne trezească! Şi acum, în loc să fim acolo unde se vorbeşte urât şi se trăieşte murdar, suntem aici unde se [vorbeşte] Cuvântul lui Dumnezeu, unde se vesteşte Evanghelia.

Acesta este un mare dar de la Dumnezeu… nici nu ne dăm seama!… Va veni o zi în care Mântuitorul va veni, aşa cum este scris. Că noi în fiecare zi spunem, când zicem Credeul: „…şi iarăşi va veni, cu mărire, să judece viii şi morţii, şi a Cărui împărăţie nu va mai avea sfârşit”. Atunci când va veni El, zice, va despărţi lumea în două cete: cei credincioşi şi cei necredincioşi. Le va spune unora: „Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu…”, şi ei se vor duce la viaţa veşnică; şi altora le va spune: „Duceţi-vă, blestemaţilor, în focul veşnic!”. Şi de-atunci nu le va mai spune în veci nimic. În două părţi vor fi [împărţiţi] atunci oamenii, cum sunt şi astăzi. Nu sunt, decât credincioşi sau necredincioşi. Credincios e cel care s-a hotărât pentru Domnul, trăieşte după voia Lui şi se străduieşte să facă voia lui Dumnezeu. Necredincios e cel căruia nici nu-i pasă de Dumnezeu.

Şi atunci vedem noi ce dar mare de la Dumnezeu este adunarea! Că-n adunarea Domnului am auzit noi lucrurile acestea. În astfel de adunări aflăm noi Cuvântul lui Dumnezeu. Aici învăţăm cântările, aici învăţăm rugăciunea… Fără acestea noi nu suntem şi nu putem fi slujitori şi nici credincioşi ai lui Dumnezeu. Ci numai în slujba Domnului şi în aceste locuri unde învăţăm să-L cunoaştem pe Domnul şi El ne învaţă cum să gândim şi cum să-L ascultăm, aici învăţăm noi calea aceasta. Şi atunci vedem noi ce dar mare de la Dumnezeu este cel dintâi lucru pe care l-am cunoscut noi când ne-am întors la Dumnezeu: adunarea frăţească. Adunarea aceasta este familia noastră. Cum ne-am născut trupeşte într-o familie şi am avut doi părinţi, şi am avut o casă, şi am căpătat un nume, şi am învăţat o limbă, şi ne bucurăm în mijlocul unei familii, aşa este şi sufleteşte. Când ne-am întors la Domnul, am căpătat, în Lucrarea aceasta, un nume: numele de ostaş al Domnului, numele de copil al lui Dumnezeu. Am învăţat aici cântări, am căpătat fraţi, surori, am căpătat Cuvântul lui Dumnezeu, am căpătat tot ce-i frumos şi bunuri sufleteşti fără de care n-am mai putea trăi.

Ce nefericiţi eram când nu aveam cunoştinţă de adunare, când nu participam, n-am cunoscut fraţi, n-am cunoscut adunările Domnului, n-am cunoscut petrecerea aceasta minunată în ascultare de Dumnezeu.

Şi apoi, când am cunoscut adunarea, am cunoscut şi Biblia, am cunoscut Cuvântul lui Dumnezeu. Până atunci trăiam departe, fără cunoştinţa lui Dumnezeu, fără lumina vieţii şi umblam în toată întunecimea.

(…) [În Lucrarea Domnului am aflat noi rugăciunea.] Cum ţi se descarcă sufletul când stai pe genunchi şi când ochii îţi varsă lacrimi de rugăciune în faţa lui Dumnezeu! Ce har mare este să poţi să te rogi cu lacrimi şi să-ţi descarci sufletul de tot ceea ce te apasă, în faţa Domnului! Ce mare dar de la Dumnezeu este rugăciunea! Ce nefericiţi sunt cei care nu ştiu să se roage, care nu se roagă, care nu simt bucuria rugăciunii şi despovărarea aceasta pe care ţi-o capătă sufletul când stai pe genunchi şi, cu lacrimi, te rogi lui Dumnezeu.

Şi apoi am aflat cântarea. Ce dar de la Dumnezeu este cântarea sfântă, cântările acestea care ne bucură inima şi ne înviorează sufletele noastre! Înainte nu le cunoşteam. N-am ştiut nimic…

Iată câte daruri ne-a dat Dumnezeu când am venit pe calea Sa. Acum să cultivăm aceste daruri şi să mergem. Aduceţi-vă aminte unde eraţi… Şi iată în ce stare minunată ne-a adus Dumnezeu! Aduceţi-vă aminte în seara aceasta unde eraţi acum cinci, zece, douăzeci de ani? Fără Dumnezeu, fără nădejde, fără să cunoaşteţi toate aceste lucruri. Şi, mai ales, fără speranţa mântuirii veşnice (…).

Cât de mult trebuie să-I mulţumim noi lui Dumnezeu! Iată, în anul prin care am trecut s-au petrecut atâtea evenimente… Numai în săptămânile trecute aţi auzit de cutremurul acele îngrozitor în care zeci de mii de oameni, în câteva clipe, au fost înghiţiţi de pământ. Sute de sate şi oraşe au fost înghiţite. Zeci de şcoli, cu elevi cu tot, s-au prăbuşit şi s-au îngropat în pământ. Şi astăzi sunt încă acolo destule cadavre nedescoperite, sub dărâmături. Într-o clipă… într-o clipită… Şi… m-am gândit deseori la cuvântul din Evanghelie în care Domnul Iisus spune, vorbind odată celor de-acolo: „Credeţi voi că cei optsprezece peste care s-a prăbuşit turnul din Siloam erau mai vinovaţi decât ceilalţi? Eu vă spun: nu! Ci, dacă nu vă întoarceţi la Dumnezeu, toţi veţi pieri la fel”. Că va veni vremea când nu se va cutremura numai pământul; se va cutremura şi cerul! Aşa este scris. Şi nu va ploua numai cu apă; va ploua cu foc, ca peste Sodoma! Şi aşa mai departe… Pentru că acumularea păcatelor, grămădirea fărădelegilor pe care fiecare om [le face duce la aceasta]. Cu cât se înmulţeşte populaţia pământului şi se adânceşte răul, cu atâta se umple mai repede măsura unui anume număr de păcate. Şi, când ultimul păcat va umple măsura, se va prăbuşi mânia lui Dumnezeu pe pământ. Unde vor fi cei care au auzit Cuvântul şi nu s-au întors? „Voi mai clătina odată, spune Domnul, nu numai pământul, ci şi cerul”. Atunci se va prăbuşi, într-o clipă, într-o clipeală de ochi, cum spune Cuvântul lui Dumnezeu, peste toţi. Iată cum îşi pregăteşte omenirea, prin toate mijloacele tehnice, clipa prăpădului final care se apropie. Toţi oamenii, toţi conducătorii popoarelor văd în înarmările acestea îngrozitoare (şi auzim şi noi şi prin radio, şi prin gazete) ce acumulare de forţe uriaşe de distrugere grăbesc oamenii. Am citit că, cu câte arme nimicitoare are încă acum lumea, ar putea să-l ucidă de o sută de ori pe fiecare om. Numai că – aşa cum spune Cuvântul lui Dumnezeu – taina fărădelegii a început să lucreze, dar nu s-a arăt încă, pentru că este ceva care o opreşte. Când acest „ceva” va fi dat deoparte, atunci se va arăta acel nelegiuit…

Nu ştim noi… numai Cuvântul lui Dumnezeu ne arată că, pe măsură ce oamenii se înrăiesc şi păcatele cresc, se acumulează pedeapsa mâniei lui Dumnezeu peste [lume]. De aceea acum, în vremea îndurării lui Dumnezeu, ni se spune: „Citiţi Cuvântul, ascultaţi Cuvântul, întoarceţi-vă la Dumnezeu…”. Ori de câte ori se întoarce la Dumnezeu un om, păcatele lui sunt iertate şi, din cantitatea totală a păcatelor omenirii, partea de păcate pe care Dumnezeu i-o iartă unuia care se întoarce scade. Şi aceasta este spre binele tuturor, că măsura nu se umple aşa de repede. Dar cu cât se înrăiesc oamenii şi cu cât se înmulţesc oamenii, cu atâta, înmulţindu-se păcatul, se umple mai degrabă măsura. (…)

Este scris: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea… atât de mult, că Şi-a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine va crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. Dar „atât de mult” este măsura şi de mărime, şi de micime. Atât de mult a iubit Dumnezeu… Dar numai atât de mult! Mai mult nu!

Pentru cine nu se întoarce să-L primească pe Hristos ca Mântuitor, să capete iertarea şi viaţa veşnică, pentru acela nu mai există altă [iertare]. Pentru acela nu mai există, decât osânda şi pierzarea. Este scris: „Oricine crede în Fiul lui Dumnezeu are viaţă veşnică. Dar oricine nu crede (adică nu se hotărăşte şi nu se predă Lui), pentru acela nu mai rămâne decât osânda şi pierzarea veşnică”. Nu este vorba despre o anulare a acestora, ci numai despre o amânare. Pedeapsa nu s-a anulat, decât pentru cel care se întoarce la Dumnezeu. Pentru cei care nu se întorc, pedeapsa nu s-a anulat; se amână numai, până când vine o zi… În care, noi nu ştim, dar harul lui Dumnezeu a rânduit o limită la toate. Că nu există nimic fără margini. Toate îşi au un sfârşit, toate îşi au o margine. Numai că Dumnezeu tot amână şi tot amână… pentru ca omul să audă, să se întoarcă. Ne dăruieşte o ocazie unuia astăzi, altuia mâine… la unul, o participare la adunare, altul citeşte un cuvânt, altul aude o cântare. Mi-a spus unul: „Eu m-am întors la Dumnezeu că am auzit o cântare din care numai două cuvinte am reţinut: «Blândul Păstor, blândul Păstor». M-au impresionat aşa de mult aceste două cuvinte, încât eu n-am mai putut sta, până când L-am aflat pe Domnul şi m-am hotărât pentru El”.

Dumnezeu are o mie de mijloace prin care să ne întoarcă la El. Şi cu noi, Domnul câte mijloace a întrebuinţat, până când unul ne-a făcut să ne predăm şi să îngenunchem la picioarele Domnului. Şi, [cum a făcut] cu noi, Domnul a avut milă de toţi.

Acum [aici] e un loc în care Domnul ne-a adunat să ne aducem aminte de unde ne-a scos El şi spre unde vrea să ne ducă. Domnul, dacă ne-a scos din Egipt, ne duce spre Canaan, cum l-a scos şi pe poporul Său din Egipt. Ne-a scos din păcat. El vrea să ne ducă la mântuire. Acum suntem pe drum. Avem patru izvoare din care ne alimentăm pe drumul acesta pustiu: adunarea, Cuvântul lui Dumnezeu, rugăciunea şi cântarea. Cultivaţi-le pe astea! Oriunde este o adunare, căutaţi-o. Ori de câte ori aveţi ocazie să auziţi Cuvântul lui Dumnezeu, sorbiţi-l, adăpaţi-vă, hrăniţi-vă din el, că-n lumea aceasta n-avem altceva… Oriunde te duci, n-auzi nimic, nu poţi citi nimic, nu poţi auzi nimic, nu poţi afla nimic care să-ţi înalţe sufletul. Numai să te apese şi să te chinuiască… Literatura, poezia, arta, tot ce vezi acum şi care ar trebui să te înalţe sufleteşte, mereu este numai uscăciune şi nu te poate face să simţi o bucurie şi o înălţare duhovnicească. Dar în adunarea Domnului ce cuvinte frumoase, ce cântări frumoase, ce rugăciuni, ce stare plăcută şi frumoasă ai între cei care-L iubesc pe Dumnezeu; şi care trec, uite, dintr-un an într-altul în condiţiile acestea frumoase!

Să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru adunare; şi să-i rămâneţi credincioşi adunării. S-au ivit în ultimul timp – de fapt, totdeauna se vor ivi – şi diferite învăţături, şi diferite îndemnuri şi îndrumări care abat fraţii şi abat sufletele de la adunarea Domnului. Se vorbeşte de învăţături despre universalism… adică ceva… care nu duce pe nimeni nicăieri. Noi avem adunarea noastră, cum avem familia noastră trupească. Noi nu ne putem lepăda de numele pe care l-am moştenit de la părinţii noştri. Nu ne putem părăsi familia noastră şi rădăcina, şi amintirea noastră [despre cele] în care ne-am născut. Locul nostru, familia noastră, numele nostru, limba noastră şi tot ce ne leagă pe noi de rădăcina din care ne-am născut nu le putem părăsi. Tot aşa şi sufleteşte, nu trebuie să părăsim adunarea noastră. E adunarea în care ne-am născut, e felul în care am crescut, hrana cu care ne-am obişnuit, bucuriile pe care le avem, fraţii şi surorile cu care suntem fericiţi. Iubiţi pe fraţi, iubiţi-vă, surorilor, iubiţi-vă unii pe alţii şi vorbiţi-vă frumos, şi iubiţi adunarea Domnului, şi n-ascultaţi pe nimeni care vă depărtează de adunare sau vă batjocoreşte adunarea, sau vă critică, [zicând] că adunarea nu-i bună, că trebuie s-o schimbi. Nu! Astea sunt ispite de la diavolul, care caută să ne dărâme tot ce avem curat şi frumos. Familia noastră cea sufletească este ca cea trupească. Cum nu ne-am părăsit mama şi tatăl nostru care ne-au născut, să nu părăsim nici adunarea noastră, ci să ţinem la ea cu toată puterea, aşa cum e ea. Cei care vorbesc despre alte lucruri şi despre alte învăţături ducă-se şi trăiască ei cum le place acolo. Iar pe noi să ne lase cu familia, cu învăţătura şi cu Lucrarea în care ne-am născut.

De aceea, preaiubiţii noştri fraţi şi surori, în noaptea aceasta să ne aducem aminte că Dumnezeu ne-a dat această minunată stare şi familie care-i adunarea. Ne-a dat numele acesta frumos de ostaşi ai Domnului. Ne-a dat credinţa aceasta, adunarea, cuvintele, cântările, Biblia aceasta şi tot ce e aşa de strâns legat de sufletul şi de viaţa noastră. Să le păstrăm ca pe nişte bunuri de mare preţ.

Iar de cine se poate uni cu cei străini şi-şi poate lua alt nume, şi poate vorbi altceva, feriţi-vă şi lăsaţi-i… Sunt oameni care nu se duc nicăieri şi nu vor ajunge niciodată nicăieri. Noi avem învăţăturile care ne-au rămas în Biserica noastră, de la Părintele nostru, de la fraţii şi înaintaşii noştri. De astea să ne ţinem, în astea să creştem, în astea să rodim pentru Domnul şi-n acestea să ajungem apoi să moştenim şi noi Împărăţia cerească.

Mă bucur din toată inima de această noapte fericită pe care – aşa cum am spus de la început – înaintaşii noştri au zugrăvit-o ca pe o fiinţă cu două feţe. Una privind spre trecut, una spre viitor.

Să nu uităm niciodată trecutul; de unde ne-a scos Dumnezeu. Dar să nu uităm nici unde vrea El să ne ducă. El vrea să ne ducă în Împărăţia cerească. Dar ne spune: „Veţi ajunge acolo cu siguranţă, dacă veţi fi credincioşi până la sfârşit”.

Noi am trăit aici, în mijlocul unor aşa de minunate suflete… fraţi de-ai noştri, înaintaşi, aşa cum ni s-a spus. Fratele Petre… Mi-aduc aminte, că mă gândesc şi la aceste lucruri… Acum câţiva ani [când] eram aici, totdeauna el era nelipsit din mijlocul nostru. Şi alţi fraţi, şi alţi fraţi… Numai în anul acesta am înmormântat patru dintre cei mai de frunte dintre fraţii noştri. În trei zile, au plecat. Aşteptăm fiecare dintre noi cele trei zile. [Viaţa] nu e o garanţie nici pentru tineri, dar mai ales pentru cei bătrâni. Şi noi Îi mulţumim lui Dumnezeu că în seara aceasta suntem aici şi că schimbăm între noi astfel de cuvinte şi astfel de învăţături. Că acum câţiva ani era aici fratele Petre… Peste un an sau… ce ştiu eu câţi… ce puţini vor mai fi dintre cei care suntem acum aici… Noi suntem toţi trecători, numai Lucrarea e veşnică…

Am fost la mai-marii poporului acestuia şi la mai-marii Bisericii noastre, să le aducem aminte cât de necesară şi cât de mult lipseşte în mijlocul poporului nostru această Lucrare. Că nu este altă Lucrare care să-ntoarcă oamenii cu adevărat spre Dumnezeu. Şi atâta nevoie are Biserica noastră de aceste suflete vii şi credincioase! Atâta nevoie este în mijlocul poporului nostru de oameni care să-i întoarcă la Dumnezeu: de mame credincioase, de tineret ascultător şi de oameni cinstiţi şi vrednici!

Şi ni s-a spus că cele patru izvoare despre care am vorbit sunt piedicile noastre. Aşa cum, în Geneza 26 este scris că cele patru izvoare au fost totdeauna pricină de ne-nţelegere între filisteni şi poporul lui Dumnezeu. Poporul Domnului căuta să le destupe, ca să aibă viaţă… filisteanul căuta să le astupe. Am avut nevoie să luptăm şi noi să apărăm adunarea, Cuvântul, rugăciunea şi cântarea. Că pe acestea nu vrea lumea să ni le recunoască; şi acestea sunt, pentru noi, izvoarele de viaţă.

Să ţinem la aceste lucruri. Oricine ar vrea să ne depărteze de adunare, să nu părăsim adunarea. Oricine ar vrea să ne despartă de Cuvântul Domnului, să nu părăsim Cuvântul Domnului. Oricine ar vrea să ne facă să nu ne rugăm, să n-ascultăm. Oricine ar vrea să ne oprească de la cântări, să nu lăsăm cântarea, rugăciunea, adunarea şi Cuvântul lui Dumnezeu. Că noi prin acestea trăim. Ci să ni le ţinem credincioşi până la sfârşit şi Dumnezeu ne va binecuvânta.

Noaptea aceasta e o noapte de aducere aminte. Câte nopţi de-acestea am trăit de când Domnul ne-a întors la El! Au trecut atâţia zeci de ani şi, acum când vedem cum Domnul a purtat de grijă Lucrării Sale… Îmi aduc aminte – cum v-am spus, acu’ peste cincizeci de ani – când a trecut la Domnul Părintele Iosif… Noi, toţi cei care am rămas în urma lui, eram şi puţini, şi tineri, şi slabi. Şi toţi vrăjmaşii erau aşa de puternici şi de mari!… Şi a zis Părintele: „Să nu părăsiţi Lucrarea lui Dumnezeu. Eu mă duc… voi veţi rămâne. După ce vor termina cu mine, o să înceapă cu voi. Dar rămâneţi credincioşi, că Lucrarea e a lui Dumnezeu! Oamenii se vor risipi şi, în primul rând, se vor duce; şi orânduirile omeneşti dispar… dar Lucrarea lui Dumnezeu va rămâne”.

Am dorit foarte mult ca această Lucrare să fie recunoscută ca o necesitate vitală pentru Biserica noastră şi pentru poporul nostru. Încă n-a venit vremea s‑o recunoască. Noi mai avem vreme… Aşteptăm zece ani, cincizeci, o sută de ani… Dumnezeu nu Se schimbă. Lucrarea Lui va trăi în veci. După noi vor veni alţii… Iată ce frumos… Mă uit la tinerii aceştia şi mă bucur, şi mă rog lui Dumnezeu pentru ei să-i binecuvânteze şi să aleagă din mijlocul lor suflete de jertfă şi rugăciune… Ei vor trăi, Lucrarea va merge mai departe! Noi ne vom duce. Fratele Petre s-a dus, fratele Ioane s-a dus, fratele cutare… fratele Savu… Câţi fraţi erau cândva aici!… Nişte munţi ai Domnului! Când mi-aduc aminte de toţi, şi de cei de la Vălani, şi de la Spinuş, şi… de peste tot. Şi, chiar dacă ei s‑au dus şi noi ne vom duce, uite tinerii aceştia! Dumnezeu va face din ei nişte lucrători destoinici! Noi ne rugăm pentru ei şi Dumnezeu ne ascultă rugăciunile. Şi El va alege din mijlocul lor – cum a zis şi fratele Sabin – şi scriitori, şi poeţi, şi cântăreţi, şi vestitori ai Cuvântului. Că Domnul are putere să ridice. Şi lor, Dumnezeu să le dea putere şi râvnă să rămână credincioşi. Iar nouă să ne ajute să-i putem ajuta; să ne rugăm pentru ei. Şi fiţi siguri că Dumnezeu va avea grijă şi Lucrarea va merge… Şi când noi nu vom mai fi, vor fi alţii şi alţii… că Domnul este în fruntea Lucrării şi ea nu piere. El o va duce la biruinţă până la sfârşit. Iar de-a lungul anilor şi drumului, Dumnezeu primeneşte mereu rândurile noastre tot mai frumoase. Cei care mor se duc la Domnul şi rămân pentru noi pilde şi stâlpi de aducere aminte. Ori de câte ori ne întoarcem înapoi şi ne gândim la fraţii care au lucrat aici aşa de frumos, în noi vine un fior de putere şi de îndemn să căutăm să-i înlocuim şi să-i depăşim, dacă putem, ca să lucrăm şi mai frumos şi Lucrarea Domnului să propăşească prin noi. Noi ne rugăm lui Dumnezeu…

Acum va trebui să ne ducem, că noi trebuie să mai ajungem în seara aceasta şi la Poieni. Acolo fraţii ne aşteaptă în biserică. Ne-am gândit, pe la ora zece să putem încheia.

Noi o să facem o rugăciune; dar înainte de rugăciune doresc din toată inima să facem o chemare. E noaptea cea mai aleasă şi mai deosebită dintre toate nopţile unui an. E o noapte de hotar, în care, dacă până aici am trăit şi noi cum am trăit, acum Domnul a făcut să fim aici unde s-a rostit puternic un cuvânt şi unde ni s-a spus puternic să ne aducem aminte şi să privim în trecut şi să privim şi în viitor. Să ne aducem aminte… Şi, dacă ne vedem la hotarul acesta, însă nu suntem hotărâţi pentru Domnul, nu suntem predaţi Lui, nu suntem devotaţi total cauzei lui Dumnezeu, n-am făcut pasul cel minunat de trecere din tabăra de-a stânga în cea de-a dreapta şi dacă n-am făcut această trecere dintre cei necredincioşi la cei credincioşi, astăzi, în noaptea aceasta, în clipa aceasta, în ceasul acesta cred că este cel mai potrivit timp pentru cei care nu s-au hotărât pentru Domnul să se hotărască.

Iar pentru noi, care ne-am predat Domnului de atâţia zeci de ani, unii, alţii, de câteva zile… şi aşa mai departe, e un prilej şi un moment în care să ne înnoim legământul nostru; şi, pe viitor, să ne ajute Domnul să lucrăm mai mult, mai bine şi mai frumos pentru El.

Am dori din toată inima acum, până mai avem câteva minute… că noi la ora zece am vrea să plecăm, fiindcă ne aşteaptă fraţii dincolo. Înainte de plecare însă, am dori să facem o chemare în Numele Domnului pentru cei care au de mai mult sau de mai puţin timp pe inimă gândul să se hotărască. Astăzi, în clipa aceasta, în hotarul acesta de an este momentul când trebuie şi când e bine să se hotărască pentru Domnul. Dacă este cineva care vrea să facă pasul acesta, am dori foarte mult să se ridice în picioare şi (…) să spună: „Eu vreau să mă predau Domnului şi să mă hotărăsc astăzi pentru El”. Noi îi vom însoţi cu rugăciunea noastră şi Domnul le va scrie Sus, în Cartea Vieţii, numele lor în clipa aceasta. Îi va sfinţi cu harul Său şi, din clipa aceasta, vor deveni copiii Săi. Ei se vor hotărî pentru Domnul şi vor spune acest lucru. Iar noi îi vom însoţi în faţa Domnului cu rugăciune.

Iar după aceea vom încheia cu o scurtă rugăciune acest ceas, după care noi vom pleca. Frăţiile voastre veţi rămâne aici şi veţi continua, până când Domnul vă va ajuta, această petrecere împreună. Mai sunt fraţi care au un cuvânt să spună, mai sunt surori sau tineri care mai au o poezie… Dorim ca noaptea aceasta s-o petrecem în slujba Domnului. (…)

În noaptea aceasta, în toate cetăţile şi-n toate satele şi oraşele, şi-n toate ţările lumii în care sunt creştini, sărbătoresc şi ei aşa ca noi. Mai mulţi sau mai puţini adunaţi în jurul Cuvântului lui Dumnezeu. Şi ei îşi aduc aminte de întunericul din care ne-a scos Domnul şi de lumina spre care ne ducem. Dar totul depinde de o hotărâre pe care trebuie, cei care n‑am luat-o, s-o luăm. Pentru că – aşa cum ni s-a spus – ziua de astăzi mai e încă sigură pentru noi; dar cea de mâine nu-i sigură pentru nimeni. Viaţa nu-i sigură pentru nimeni, moartea e sigură pentru toţi. Cu câteva clipe înainte de cutremurul din Armenia, sutele de mii de oameni peste care a venit în clipa aceea nenorocirea, unde se gândeau? Cei mai mulţi au fost găsiţi păcătuind… şi aşa mai departe… Cum s-a întâmplat şi cu Sodoma; cum s-a întâmplat şi cu potopul, cum s-a întâmplat şi la Herculaneum şi Pompei, cele două oraşe pe care într-o clipă le-a acoperit lava, cenuşa fierbinte din Vezuviu. Şi astăzi, după aproape două mii de ani, când se fac săpături pe sub molozul acela, mai găsesc oameni care au fost prinşi aşa noaptea, în clipa păcatului… S-au pietrificat acolo, acoperiţi de cenuşă. Şi, când dă la o parte cenuşa, îi văd cu paharele sau… cu păcatele pe care le-au făcut atunci.

Într-o clipă poate să vină pierzarea pentru toţi oamenii. Şi pentru noi! Via­ţa nu-i sigură pentru nimeni. Dar, dacă ne-am întors la Dumnezeu, e sigură mântuirea.

De aceea, dragii mei fraţi şi surori, dacă este cineva care vrea să facă pasul acesta al hotărârii, acum e momentul cel mai potrivit, cumpăna aceasta dintre ani, când îngropăm tot ce a fost vechi şi ne întoarcem cu faţa spre ceea ce este curat şi nou, şi sfânt, şi luminos. Domnul ne va ajuta!

Dacă este cineva care vrea să facă acest lucru, vă rugăm să vă ridicaţi în picioare. Şi noi, din toată inima, cu toţii, ne vom ridica apoi şi ne vom ruga împreună cu ei.

Îi rugăm pe fraţii sau surorile care vor să facă acest lucru, în câteva cuvinte, să spună, în rugăciune înaintea Domnului: „Doamne Dumnezeul nostru, Îţi mulţumesc din toată inima că am ajuns această clipă. Mă predau Ţie, mă hotărăsc pentru Tine. Vreau să iau şi eu calea cea bună şi viaţa cea nouă, din clipa aceasta. Mă unesc cu Tine, mă unesc cu Lucrarea Ta şi doresc să fiu un credincios al Tău. Primeşte-mă în Oastea Ta şi scrie-mă în Cartea Vieţii, şi ajută-mă să mă pot duce până la sfârşit credincios”.

Acesta este darul cel mai mare şi harul cel mai [minunat].

Dacă este cineva… Mulţumim Domnului! Iată, un frate s-a hotărât pentru Domnul. Şi, dacă mai este cineva, în câteva cuvinte, vă rugăm să spuneţi… Noi ne ridicăm cu toţii în picioare, iar dumneavoastră, în câteva cuvinte, spuneţi: „În Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Doamne Iisuse, mă predau şi mă hotărăsc pentru Tine. Primeşte-mă şi scrie numele meu în Cartea Ta. Şterge păcatele mele şi mă scrie în Lucrarea Ta, ca să fiu credincios. Şi ajută-mă să Te pot sluji până la sfârşit. Pun legământ şi hotărâre să Te slujesc pe Tine şi să fiu credincios până la [moarte, să pot dobândi] viaţa veşnică”.

Tatăl nostru Care eşti în ceruri, sfinţească-se Numele Tău. Vină împărăţia Ta, facă-se voia Ta precum în cer, aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi. Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum iertăm şi noi greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne mântuieşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea, şi slava acum şi-n vecii vecilor.

Doamne Dumnezeul nostru, din toată inima Îţi mulţumim pentru că ne-ai ajutat şi am mai ajuns încă o dată să putem petrece împreună noaptea aceasta. Şi-Ţi mulţumim pentru familia şi casa aceasta în care ne-am putut bucura de atâtea ori în Cuvântul Tău. Te rugăm să-l binecuvântezi pe fratele nostru, pe sora, pe părinţii şi copiii lor, pe fraţii şi surorile lor şi pe toţi cei care, cu dragoste, îi primesc pe ai Tăi în Numele Tău, în casele lor, în inima lor. Binecuvântează mai departe această familie şi casă şi toată localitatea aceasta, şi toată împrejurimea şi zona aceasta, pe toţi fraţii şi surorile noastre.

Mulţumim, Doamne, pentru aceste ceasuri minunate petrecute în Cuvântul Tău. Ai fost în mijlocul nostru, Îţi mulţumim că ai fost! Îţi mulţumim că ai atins inimile care Te-au primit pe Tine. Mulţumim pentru hotărârea care s-a făcut acum. Binecuvântează-l pe fratele (…) şi pe sora, binecuvântează rugăciunile lor şi le împlineşte şi pentru copiii, şi pentru vecinii şi prietenii, şi rudeniile, şi cunoscuţii lor. Şi ajută-ne pe toţi, Doamne, înainte de a veni prăpădul cel mare, să fim cu toţii în corabia mântuirii, să fim cu toţii în Împărăţia Ta.

Binecuvântează-i pe fraţii noştri şi pe surorile noastre care au venit aici. Binecuvântează-i pe cei care s-au rugat pentru noi şi care s-au rugat în seara aceasta aici.

Binecuvântează-i pe toţi cei care nu sunt aici, dar ne-au cerut să ne rugăm pentru ei. Dăruieşte-le şi lor izbăvirea şi ajutorul Tău.

Te rugăm, vindecă-i pe cei bolnavi, mângâie-i pe cei întristaţi, scapă-i pe cei primejduiţi. Doamne, Tu ştii şi în familiile noastre câţi sunt care aşteaptă de la Tine îndurare şi care au în faţa Ta cereri deosebite la care încă n-ai răspuns. Te rugăm, grăbeşte în ajutorul lor şi dăruieşte-le tuturor mântuirea Ta.

Doamne, Îţi mulţumim pentru că în anul care a trecut ai fost cu noi. Îţi mulţumim pentru nunţile şi adunările frumoase pe care le-am avut. Îţi mulţumim că ne-ai scăpat din atâtea primejdii prin care am trecut. Pe unele le-am văzut, pe altele nici nu le-am văzut, căci Tu ni le-ai acoperit.

Te rugăm să primeşti mulţumirile noastre pentru rugăciunile pe care ni le‑ai ascultat. Au fost ai noştri bolnavi, ne-am rugat şi Tu i-ai vindecat – Îţi mulţumim! Au fost în primejdii copiii noştri şi noi ne-am rugat, şi Tu i-ai izbăvit – Îţi mulţumim!

Binecuvântează-i şi mai departe pe toţi cei iubiţi ai noştri care nu sunt aici cu noi, dar la care ne gândim, Doamne. Să-i binecuvântezi pe toţi.

Tu singur ştii, Doamne, ce ne mai aşteaptă în anul în care intrăm acum. Îl aşezăm la picioarele Tale şi Te rugăm, binecuvântează-l (…).

Binecuvântează roadele muncii noastre şi fă, Doamne, ca pâinea şi apa să le avem din belşug. Nu ne lăsa să ducem lipsă, Doamne, de nimic din ceea ce avem nevoie. Şi izbăveşte-ne de cutremure, de inundaţii, de secete, de boli, de nenorociri, de năvălirea altor neamuri şi de câte primejdii pot să mai vină şi vin peste alţii… Apără-ne şi ne scapă pe noi şi pe copiii noştri.

Binecuvântează mamele noastre, surorile, soţiile noastre, fiicele noastre. Binecuvântează fraţii noştri şi pe toţi lucrătorii Tăi buni.

Te rugăm, binecuvântează tineretul Tău, aceşti minunaţi copii la care privim cu ochii plini de lacrimi, dorind să-i vedem credincioşi. Fă, Doamne, ca puterea Ta să se reverse peste ei şi să aleagă din rândul lor lucrători destoinici. Înlocuieşte-i pe cei pe care-i iei la Tine, Doamne, pe bunii noştri fraţi care au plecat la Tine. Umple locul lor cu suflete destoinice şi curate, Doamne, care să facă mai mult de cum am putut face noi.

Binecuvântează copiii noştri care merg la şcoli. Dă-le o minte sănătoasă şi o inimă curată şi fă-i să înveţe voia Ta. Binecuvântează-i pe cei care îi învaţă, să-i înveţe Cuvântul Tău, Doamne.

Binecuvântează Biserica noastră şi pe cei care sunt păstorii Tăi în mijlocul ei. Dăruieşte-le lumina şi călăuzirea, şi ajutorul Tău.

Binecuvântează ţara noastră şi pe toţi cei rânduiţi de Tine conducători în ea. Dă-le lumina Ta, Doamne, ca să ne conducă în ascultare de Tine, pentru ca şi noi să putem face voia Ta fericiţi.

Te rugăm să-i binecuvântezi pe toţi cei prin care ne-ai ajutat şi ne ajuţi, Doamne. Să le răsplăteşti dragostea lor pentru Tine şi pentru ai Tăi.

Ajută-ne şi nouă să putem face binele mai departe, ca Numele Tău să fie slăvit.

Binecuvântează-ne pe cei care suntem aici şi pe cei pe care îi mai avem acasă. Şi în anul viitor pregăteşte-ne, ca să-Ţi slujim mai frumos. Dacă unii dintre noi va trebui să moară, Te rugăm, ajută-i să Te cunoască, să nu moară nimeni nemântuit.

Pe cei care se vor naşte, binecuvântează-i şi le rânduieşte, Doamne, o via­ţă fericită.

Binecuvântează-i pe toţi cei prin care ne ajuţi şi ne mângâi pe noi şi ajută-ne să-i putem şi noi mângâia  pe [alţii].

Ai milă de cei care sunt în suferinţă, de cei care sunt în orfelinate, în azilele de bătrâni, în casele de nebuni, în închisori pentru Numele Tău. De toţi cei care sunt în suferinţă îngrijeşte din timp şi le dă mângâierea Ta. Şi, când şi noi vom ajunge pe patul de boală sau în necazuri, pregăteşte-ne şi nouă o stare după voia Ta, ca să [vedem] izbăvirea şi mântuirea Ta.

Doamne, pentru anul care a trecut şi pentru toţi anii în care ne-ai izbăvit, Îţi mulţumim.

Acum Te rugăm, binecuvântează anul viitor pentru noi. Ajută-ne să-l putem petrece fericiţi şi credincioşi câte zile ne-ai rânduit Tu în el. Şi binecuvântează iarăşi întâlnirile noastre, pentru ca, în Numele Tău, să ne putem bucura.

Binecuvântează sufletul care s-a hotărât pentru Tine şi pe cei care se vor mai hotărî, sau… poate că în inimile lor au pus un gând frumos de data aceasta. Ajută-ne să le împlinim cu fapta, pentru ca să putem vedea Faţa Ta cu bucurie şi să moştenim Împărăţia Ta. Căci a Ta este Împărăţia, puterea şi mărirea acum şi-n veci.

Binecuvântează-i pe cei care rămân. Însoţeşte-ne şi pe noi, Te rugăm, binecuvântează-i pe cei care ne aşteaptă şi tot timpul stării noastre împreună ajută-ne să Te slăvim pe Tine. Şi Numele Tău să fie binecuvântat în viaţa noastră şi mai frumos, şi mai fericit, şi mai rodnic în viitor.

Ne închinăm pentru toate şi Te slăvim, că a Ta este Împărăţia, puterea şi mărirea, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi-n vecii vecilor. Amin.

Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010,  vol. 6