Faptele Apostolilor 6, 1-7
În Lucrarea lui Dumnezeu trebuie totdeauna să fie o bună rânduială, iar unde este o bună rânduială, fiecare lucru este la locul lui, fiecare treabă se face la vremea ei şi fiecare slujitor este la postul său. Toate lucrurile merg bine şi toate lucrările se fac frumos oriunde-i ordine, rânduială şi ascultare. Domnul Dumnezeu a statornicit buna rânduială prin legi veşnice când a aşezat vremile, locurile şi mişcările lucrurilor şi lucrărilor Lui. Aşa am văzut la înaintaşii noştri!
Să învăţăm şi noi să ne privim unii pe alţii, să ne şi vedem în felul în care ne-ar vedea Hristos: cu ochi atenţi, cu auz deschis, cu inima caldă, cu minte primitoare, cu dorinţa de a ne înţelege, de a ne mângâia, de a ne bucura, de a ne apropia şi de a ne aduce unii pe alţii în Împărăţia lui Dumnezeu.
Se cuvine să ne deschidem şi minţile nostre încuiate, pentru a-l înţelege şi a-l primi cu adevărat pe cel de lângă noi, şi uşile inimilor noastre ar trebui să înveţe din nou să se deschidă larg, pentru ca aproapele să poată pătrunde în adâncurile în care îl va întâmpina nu numai iubirea noastră, ci şi iubirea lui Dumnezeu care se revarsă în inimile noastre. Atunci nu vom mai avea nevoie să vorbim multe. Oricine ne va păşi pragul va înţelege ce este Împărăţia în care trăieşte Domnul şi în care domneşte Iubirea.
Bănuiala şi neîncrederea unora în ceilalţi a produs primul conflict din istoria Bisericii. Poate şi printre noi sunt priviri bănuitoare şi neîncrezătoare atunci când, prin Adunarea noastră, prin Biserica noastră, prin viaţa noastră, trec persoane care nu ne sunt nici duşmani, dar nici prieteni, însă trec neobservaţi. În acest fel trece şi petrece aproapele care nădăjduieşte întâlnirea, părtăşia, dar nu întâlneşte pe nimeni. Pe lângă un astfel de om poate trecem pe alături, îl adulmecăm cu privirea aparent indiferentă, dar nu reuşim să-i ascultăm glasul din privire. Şi astfel, aproapele se întoarce în întuneric, în singurătate şi în deznădejde. Cu câtă încordare poate priveşte cum – după slujbă sau adunare – noi ne întâlnim cu prietenii, cu rudele, cu apropiaţii noştri şi ne strălucesc feţele de zâmbetele aduse în suflete de bucuria întâlnirii! Cât trebuie să sufere un asemenea om atunci când stă înconjurat de bucurie străină, în mijlocul unor oameni care doar numai între ei sunt apropiaţi! Din păcate, pe aproapele nostru cu greu se va găsi cineva care să-l observe, să-l salute şi să-l apropie.
În Adunare, toţi suntem de-ai noştri, toţi suntem apropiaţi, numai dacă suntem ai lui Dumnezeu, numai dacă suntem ai lui Hristos. Din fericire, Hristos nu trece pe alături, cum, din păcate, reuşim să facem noi. Nu trece indiferent cu privirea Lui şi nu-Şi închide auzul atunci când vine vorba de noi. Ochii Domnului se opresc în dreptul fiecăruia dintre noi şi pătrund în adâncurile inimilor noastre, în asprele adâncuri ale fiecărui ins. Prezenţa Lui ne întâlneşte acolo unde ne-a podidit amărăciunea sau a strălucit bucuria. Şi atunci, indiferent de lipsa mâinii întinse a omului, rămânem în rostuirea lui Hristos, Care ne-a adus în lucrarea Sa.
E impresionant când citim în cărţi despre oameni care au stat la postul lor, atenţi la oricine le păşea pragul, cum făceau înaintaşii noştri, care erau adevăraţi creştini. Dar cum ar fi să fim noi aceia?!…
„În zilele acelea, înmulţindu-se ucenicii”, obştea sporea. În zilele de acum, obştea nu mai sporeşte…
Costel HÎNCU
