Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home OPT ZILE ÎN CER ( III )

OPT ZILE ÎN CER ( III )

OPT ZILE ÎN CER ( III )

În ziua următoare am plecat într-o altă comună, la adunare. Am găsit acolo trei camere pline de fraţi, surori, mult tineret; o adunare foarte puternică. Am trăit o stare sufletească cum nu mai întâlnisem, atâta bucurie a putut să fie în noaptea aceea acolo, bucurie pe care o dădea părtăşia frăţească. Fratele Petru s-a ridicat în adunare şi a citit din Evanghelie Pilda samariteanului. Iar prin cuvântul său apoi, a scos din această pildă lucruri de căpătâi pentru învăţătura privitoare la mântuire. Avea atâta bogăţie de conţinut în ceea ce spunea, că niciodată nu se repeta. Nu amintea ceva din vorbirea anterioară, avea tot timpul o faţă nouă a aceluiaşi adevăr pe care-l mărturisea. Chiar ne-a spus odată, într-o discuţie din timpul călătoriilor noastre împreună: „Niciodată să nu repetăm ce am spus într-o adunare din duminica trecută, în adunarea din duminica asta… Pentru că aceea a fost o lucrare făcută pentru momentul acela, pentru ceea ce trebuia să dea Domnul sufletelor de-aco­lo, în starea de-acolo. Aceea a fost o lucrare unică în felul ei, iar în adunarea de astăzi Dumnezeu are o altă lucrare de făcut”. Acesta era felul lui de a lucra şi ne îndemna şi pe noi să facem la fel.

Am luat şi noi cuvântul, fiecare dintre cei care eram oaspeţi. Dar după ce s-a încheiat adunarea, ne-a aşteptat o altă maşină, pentru adunarea din altă localitate. Am întâlnit şi acolo tot la fel, fraţi, surori… cu toţii plini de lacrimi, plini de dragoste, plini de-o părtăşie sfântă. Asta făcea să crească în noi tot mai mult dorinţa de a ne căuta, pentru că ne simţeam tot mai mult atraşi unii spre alţii. Când ne ridicam la cuvânt, simţeam cu câtă atenţie urmăreau cele spuse, cum ne sorbeau cuvintele şi cum le primeau în inimile lor. Aşa de însetaţi erau după Cuvântul lui Dumnezeu şi de flămânzi după dragostea de fraţi. Mai ales când au înţeles că suntem de prin Moldova, au avut o şi mai mare bucurie, căci, ziceau ei, de mult au aşteptat fraţi din părţile acelea, şi acum li s-a împlinit dorinţa şi le-au fost ascultate rugăciunile. Focul acestei dragoste l-am simţit aprins tot timpul adunării. Şi simţământul acela sfânt al binecuvântării sub care trăiam momentul acelei adunări, din acel loc, dintre acei fraţi, ne-a rămas până astăzi neşters din sufletele noastre…

Aşa am avut parte de aceste petreceri sfinte, pe care le păstrez ca pe cele mai frumoase amintiri ale vieţii mele.

Au urmat apoi alte drumuri, pe la alte adunări, întâlniri cu alţi fraţi, căci, de când am plecat de la fratele Popa Petru din Săucani, trecând prin Sălaj şi ajungând până prin Rogoz, în Maramureş, au trecut vreo opt zile. În acest timp, ziua şi noaptea, chiar ca în cer ni s-a părut că trăim. Nu mai simţeam nici oboseală, nu mai aveam nevoie, de multe ori, nici de mâncare, la vederea sufletelor de fraţi şi de surori, fiinţele lui Dumnezeu care se topeau de bucuria aşteptării întâlnirii dintre noi – căci vestea dorinţei noastre şi a intenţiei de a ajunge şi în satele lor mergea înaintea noastră – şi ei îi aşteptau pe „fraţii din Moldova”. Cu mare bucurie şi cu multă cinste a fost primită prezenţa noastră şi mult respect ni s-a arătat în adunările fraţilor din Ardeal.

 În multele discuţii avute pe parcursul drumului – întreţinute mai cu seamă de fratele Gică Tiber şi de fratele Vis –, cât umblam de la o adunare la alta, fratele Popa Petru lămurea multe întrebări din toate laturile vieţii, limpezindu-le din perspectiva de înţelegere a vieţii şi a mântuirii pe care o avea asupra acestora Oastea Domnului, putere de pătrundere dobândită în zecile de ani de lupte ale ei şi de experienţe duhovniceşti, lupte care nu erau purtate cândva, în urmă cu sute de ani, ci, iată, chiar până în acea vreme şi chiar de către cei pe care îi auzeam vorbindu-ne despre ele. Ne spunea adesea fratele Petru cum trebuie să fie Oastea Domnului, pentru ce a fost trimisă această Lucrare în ţara noastră, în Biserica noastră bună şi străbună. În limpezimea acestor explicaţii vedeai la el o înţelepciune deosebit de curată, o înţelepciune venită de sus, cum rar s-a putut găsi şi printre cei de-atunci şi, cu atât mai puţin, printre cei de după vremea lor…

De aceea, bine ar fi, mai ales noi, cei din vremea de astăzi, să ne aducem aminte de mai-marii noştri care ne-au trezit la realitatea credinţei, care ne-au dus la izvorul cel binecuvântat al apelor vii. Binecuvântarea lui Dumnezeu a făcut să avem prin ei, în Oastea Domnului, nişte aştri, nişte luceferi care cu adevărat au dus la îndeplinire planul lui Dumnezeu cu ei şi care şi-au sfârşit strălucit misiunea lor de luminători, făcută cu toată responsabilitatea, în munca şi jertfa pe care şi-au împlinit-o cu scumpătate.

A venit însă şi vremea sfârşitului călătoriei noastre, când trebuia să ne întoarcem fiecare spre casă. Pentru aceasta, de prin satele fraţilor din Nordul Ardealului pe unde ajunseserăm, a trebuit să venim din nou în Ciucea. Ajunseserăm în gară cu o jumătate de oră înaintea sosirii trenurilor cu care unii dintre noi urmau să plece spre Oradea, iar ceilalţi spre Moldova. Acolo, la despărţire, s-a petrecut cu noi o stare care ne‑a pătruns adânc toată simţirea fiinţei, încât n-am s-o pot uit niciodată. Şi acum, când încerc să vorbesc despre acele clipe, lacrimile îmi umplu ochii. Am plâns de bucuria întâlnirii şi a petrecerii noastre împreună, dar mai greu a fost când mai aveam doar câteva clipe până la sosirea trenurilor, care acolo se încrucişau. Noi ne-am retras lângă peretele gării din partea unde trebuia să oprească trenul care pleca spre Moldova, iar fratele Popa Petru şi fratele Nelu Costa, înspre capătul celălalt al staţiei. Acolo am plâns la despărţirea noastră aşa cum plânge mama când îşi vede copilul în sicriu… Când a plecat trenul lor, parcă se zguduia pământul sub noi şi abia ne-am putut smulge din îmbrăţişarea cu care se încheiau acele opt zile şi opt nopţi trăite în cer, nu pe pământ. Lacrimile nu ni s-au uscat multă vreme…

Nu pot să descriu tot fenomenul acela pe care l-am trăit atunci. Nu sunt în stare să spun în cuvinte părtăşia noastră sau să redau întocmai cuvintele scumpe din clipa despărţirii… pentru că, în anii mulţi care s-au scurs de-atunci, mintea mea a trecut prin multe vâltori. Acestea sunt doar câteva frânturi din tot ce am trăit; şi nu mă pricep să le înfăţişez într-o lumină mai frumoasă. Doar atâta pot să spun că mi-a rămas imprimată pe suflet şi m-a marcat pentru totdeauna despărţirea noastră, care a fost cea mai grea din viaţa mea, dintre câte despărţiri de oricare alţi fraţi am mai cunoscut şi am mai îmbrăţişat vreodată. Acolo a fost o rupere de inimă…

va urma

Toader Slavu

Frate de aur şi de miere sfântă – Popa Petru de la Săucani / Rus Ovidiu. – Sibiu : Oastea Domnului, 2014

error

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!