Păcatul are în fiinţa noastră rădăcini foarte adânci şi persistente.
Există un soi de copaci, numit „oţetari“. Aceştia, când înfloresc, emană un miros extrem de neplăcut. Tăierea lor din rădăcină nu rezolvă nimic, deoarece au o uimitoare putere de regenerare. La scurt timp, tocmai când crezi că ai scăpat de ei, apar nişte lăstari tineri şi plini de vigoare.
Frate creştine, cam aşa e şi cu păcatul din viaţa noastră… Firea veche nu e nimicită. Oricând are condiţii prielnice, dă lăstari care caută să înăbuşe lăstarii naşterii din nou. Când nu mai are încotro, răul se mulţumeşte să vieţuiască împreună cu binele. Astfel, ajungem în starea de a crede că suntem creştini, dar realitatea e cu totul alta: frunziş bogat, dar roade puţine sau deloc. De ce? Păcatul „îmblânzit“ face acest lucru. Ne merge numele că trăim, dar suntem morţi (Apoc. 3, 1).
Din nefericire, în acest stadiu al vieţii noastre spirituale, ajungem nişte suflete dezbinate, nişte inimi împărţite în două. Duminica, dimineaţa, sau în alte zile de sărbătoare suntem la biserică, iar după-masa şi în restul zilelor săptămânii ne aflăm în altă parte, în deplină contradicţie cu tot ceea ce a însemnat prezenţa noastră în Casa Domnului.
În zilele noastre, diavolul nu ne mai spune să nu credem în Dumnezeu, în Iisus Hristos, în Maica Domnului şi în Sfinţi, în schimb are grijă să ne strecoare cu viclenie ideea că nu e rai, nu-i iad, nu-i păcat etc. etc. Îngerul răzvrătit are pentru fiecare epocă o altă strategie mai ingenioasă, în viclenia şi mârşăvia ei, decât ne-am putea închipui. Cum e posibil, fraţi creştini?! Sub ochii noştri se petrec cele mai cutremurătoare păcate, iar unii caută să ne convingă că… nu există păcat. Hoţii şi tot soiul de ticăloşi se îmbogăţesc prin câştigul fără muncă; desfrânarea se manifestă în formele cele mai respingătoare; copiii îşi ucid părinţii; mamele îşi ucid pruncii; fraţii se duşmănesc şi se ucid între ei; fărădelegea a ajuns virtute. Societatea se descompune moral şi spiritual, iar unii mai au neruşinarea să ne convingă cum că nu există păcat, că răul este starea naturală a omului, fericirea lui în viaţa aceasta. Nu, dragii mei, păcatul nu e doar o noţiune filozofică abstractă, ci e o realitate tragică şi el devastează azi, mai mult ca oricând, sufletele şi trupurile noastre.
Să nu ne amăgim cu ştiinţa, pe nedrept numită ştiinţă a acestui veac. Să avem curajul să ne privim în oglinda pe care Biserica lui Hristos ne-o pune în faţă. Să ne îngrozim de chipul hidos pe care ea nil arată. Să ne aruncăm apoi în baia lacrimilor de pocăinţă şi, pentru că ne aflăm în Postul Crăciunului, să ne curăţim inimile, pregătindu-le, pentru ca Pruncul Sfânt să Se nască şi în noi. Să stăm mai puţin sau mai bine deloc în faţa televizorului, în faţa paharului cu băuturi ameţitoare, în faţa cărţilor ce elogiază fărădelegea; să-ntârziem mai mult în faţa Psaltirii, a cărţilor de rugăciune, în faţa Bibliei, care ne ajută să redescoperim adevărata noastră origine şi luminosul destin pe care Dumnezeu ni l-a rânduit: acela de a moşteni Împărăţia Sa Veşnică. Amin.
Gh. MITROFAN – Bucureşti
