8. Ce grea este totuşi pocăința! Numai cine a primit puterea naşterii din nou şi se păstrează mereu prin rugăciune şi prin cuvânt în vegherea ei, acela o poate iubi şi purta.
Dar pentru un astfel de suflet, nimic nu este mai uşurător şi mai fericit ca lacrimile ei.
9. Ce mare deosebire este totuşi între inimile oamenilor! Unele inimi, îndată ce li se arată o greşeală, sunt gata să şi-o recunoască şi să şi-o căiască. Aceste inimi îți devin recunoscătoare pentru mustrarea care le-a deschis ochii, fiindcă iubesc neprihănirea şi voia lui Dumnezeu.
Dintre aceştia se aleg sfinții, frații, prietenii.
10. Dar sunt alte inimi care nu primesc nici o mustrare, ci, în loc de pocăinţă şi în loc de îndreptare, vin cu justificări, cu argumente, cu îndreptățiri şi chiar cu învinuirea altora!
Astfel de oameni îți devin duşmani. Dintre aceştia se aleg vânzătorii, pârâşii, demonii.
11. Toate păcatele pot fi iertate oamenilor care vin înaintea lui Dumnezeu cu o pocăință pe măsura acestor păcate. Tatăl le iartă pentru Sângele lui Hristos sub care vine sufletul pocăit, adus de Duhul Sfânt.
Numai păcatul contra Duhului Sfânt nu poate fi iertat, fiindcă pe cel care calcă în picioare pe Duhul harului nu mai are cine să-l aducă la Hristos, căci el L-a respins pe Singurul său Salvator: Duhul Sfânt.
12. Cunoscând acest cutremurător adevăr, iată că nu păcatul este nenorocirea cea mai mare – ci lipsa unei pocăinţe adevărate şi adânci. Oamenii nu vor fi osândiți pentru păcatele pe care le-au făcut – ci pentru lipsa pocăinţei corespunzătoare pentru ele!
13. Cine se pocăieşte cu adevărat, acela se şi îndreaptă – şi nu mai face răul de care s-a pocăit odată. Cine zice că s-a pocăit, dar face mai departe, fie pe față, fie în ascuns, aceleaşi păcate – acela este un mincinos!
14. Omul prefăcut se poate minți pe sine însuşi – şi îi mai poate minți un timp şi pe alţii, – dar pe Dumnezeul Care ne vede fiecăruia inima şi ascunzișurile, nu-L putem minți niciodată. Un astfel de om este cel mai osândit
Fr. Traian Dorz- Acum să facem, pag. 60-62
