Credinţa este o încredere neclintită în cele nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd“ (Evrei 11, 1).
Cugetul nostru ne avertizează cu îngrijorare când L-am părăsit pe Dumnezeu, Care este pacea noastră. Fratele Ioan Marini zicea într-o poezie: „Cugetul acuma-mi este liniştit / Tu mi-ai dat odihna, Tu m-ai fericit“.
Cât de liniştit eşti? Cel care Îl are pe Domnul e liniştit şi-n mijlocul valurilor, aşa precum era liniştit Moise, care a ajuns la Marea Roşie, în timp ce din spatele său veneau carele şi vitejii lui Faraon. Poporul văzându-se la strâmtorare era neliniştit, dar Moise stătea plin de pace.
E adevărat, când eşti dator cuiva cu ceva n-ai pace, eşti neliniştit până-ţi achiţi datoria. Dacă stai cu nepăsare în datorie, înseamnă că eşti fără caracter şi ai conştiinţa moartă. Tot Psalmistul David zicea că „nu dau aţipire pleoapelor mele până nu găsesc un loc pentru Domnul! Eu mă culc şi adorm în pace, căci El priveghează zi şi noapte asupra mea“.
Era o familie în care tatăl decedase, iar mama rămase singură cu doi copii – un băiat şi o fată. Armonia şi pacea au rămas în familia aceasta, până ce copiii au crescut mari. Băiatul a plecat la o şcoală, departe de casă. Aici şi-a făcut prieteni care nu-L cunoşteau pe Dumnezeu. Diavolul l-a depărtat de pacea sfântă a familiei, astfel că nu mai coresponda cu mama şi cu sora lui. „Credinţa este o încredere neclintită în cele nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd“ (Evrei 11, 1). Scrisorile pe care le primea le arunca fără a le deschide măcar. Acasă însă rugăciunile mamei şi ale surorii sale nu încetau a se ridica spre cer, implorând pe Dumnezeu să aibă milă şi să aducă iarăşi liniştea şi pacea în familia lor.
După multă stăruinţă în rugăciune, într-o seară târzie, pe când ele erau cu candela aprinsă şi se rugau cu putere şi cu lacrimi, uşa se deschise şi cel străin de adevărata pace apăru, deşi era ameţit de băutură. Auzi vocea dulce a surorii lui care implora pe Dumnezeu: „Doamne, Dumnezeule, adu din nou pe fratele meu acasă! Adu pacea Ta care întrece orice pricepere; nu-l lăsa, Doamne!…“ În acel moment, inima fratelui a fost străpunsă ca de un fulger de dragostea sfântă a lui Dumnezeu. Sa prăbuşit în genunchi lângă mama şi sora lui, îmbrăţişându-le.
O, părinţilor, nu încetaţi să ridicaţi mereu mâinile către Dumnezeu, pentru ca pacea Sa, care întrece orice pricepere, să vă fie adusă!
Doamne Iisuse, ai milă de toţi copiii Tăi care sunt acum departe şi adu-i la masa dragostei Tale, căci Tu eşti adevărata bucurie şi pace pentru fiecare dintre noi! Amin.
Slăvit să fie Domnul!
Vasile BOGDAN – Cluj-Napoca
