Fratele Pag Gheorghe s-a născut în satul Bodeşti lângă Hălmagiu, în anul 1906. S-a căsătorit în anul 1929, având cinci copii: Chira, Pavel şi Ionuţ sunt în viaţă. Petru şi Ioan au trecut la Domnul.
S-a întors la Domnul în anul 1934, intrând în Oastea Domnului. Pe vremea aceea mai începuse şi prin alte sate din jur să se mişte sufletele în căutarea Domnului Iisus. În Hălmăgel, în Băneşti, în Ribiţa, Ribicioara. Fratele Gheorghe a început să aducă foi şi cărţi ale Oastei Domnului şi să meargă în cercetarea fraţilor prin satele din jur. A lucrat cu multă stăruinţă şi dragoste, chemând sufletele la Domnul şi ostenind zi şi noapte în cercetarea celor ce intraseră în Oaste.
A fost adeseori pe la fratele Aurel Olaru şi fratele Iovu din Hălmăgel, cu care lucra împreună, răspândind cărţile Oastei prin multe sate şi târguri.
În 1945, jandarmii l-au arestat pe fratele Iovu din Hălmăgel pentru că l-au prins răspândind cărţile Oastei. El le-a cerut să-i dea cărţile, iar jandarmii l-au bătut, lăsându-l aproape mort. După ce a fost dus acasă, fratele Iovu a murit din cauza acestei bătăi.
În ziua când fratele Iovu trecea la Domnul, până seara, copilul cel mare al şefului care îl bătuse a înnebunit. Şi pe urmă a murit şi el la spital. Toţi oamenii s‑au îngrozit de lucrul acesta şi au cunoscut Mâna Puternică a lui Dumnezeu Care răzbunase sângele nevinovat al celui ucis pentru Numele Lui. Această întâmplare i-a făcut pe mulţi să se întoarcă la Dumnezeu.
Cu o mare dragoste de Dumnezeu, fratele Gheorghe a cutreierat în vestirea Evangheliei şi după aceea, prin toate satele, de la Hălmagiu şi până la Brad. Multe din aceste drumuri misionare le-a făcut împreună cu fratele Mihuţ Ioan din Uibăreşti, cu fraţii Toader şi Petre din Ribiţa, cu Sida Ianăş din Bodeşti, cu Isaia Pele din Hălmagiu şi cu alţii, de peste Dealul Mare, din Bihor.
A avut fericirea să-şi vadă toată familia întoarsă la Domnul. Fiind cantor la biserica satului său, el cânta peste tot la strane, câştigând astfel bunăvoinţa preoţilor pentru adunările Oastei în biserici.
Cu toate că era foarte sărac în cele lumeşti şi cu o familie destul de grea, totuşi el n-a lăcomit niciodată la nimic străin şi n-a luat nimic ce nu era al lui, ci mai degrabă îşi dădea el al său – aşa puţin cum era – altuia, care avea şi mai puţin. Odată, venind de la un târg, a găsit o legătură de lână pe care cineva o pierduse. Patru săptămâni a întrebat prin toate satele până ce a găsit păgubaşul, căruia i‑a predat-o, deşi era iarnă, iar ai lui n-aveau nici ciorapi şi nici mănuşi, nici lână să-şi facă din a lor. Aşa suflet cinstit şi curat avea fratele Gheorghe.
În anul 1961 i s-a arătat în vis o cruce care venea de undeva de Sus spre el legată de o panglică verde. Când a ajuns în dreptul lui, el a luat-o în mâini şi a sărutat-o cu lacrimi, spunând: „Slăvit să fie Domnul, asta e crucea mea…”
Fusese o înştiinţare despre suferinţa care avea să vină asupra lui îndată. S-a îmbolnăvit de inimă şi vreme de doi ani a dus boala pe picioare, neputând să muncească nimic. Apoi alţi trei ani a zăcut nemişcat pe patul său, îngrijit cu dragoste şi devotament de soţia sa, sora Floare.
A fost conştient şi credincios până în ultima clipă a vieţii sale, întărind în Domnul şi mângâind el însuşi pe toţi ai lui şi pe fraţii şi surorile care au venit în mare număr să-l cerceteze în anii lui cei lungi şi grei de boală.
Niciodată nu s-a plâns de crucea lui, ci totdeauna a slăvit pe Domnul, mulţumindu-I pentru toate. Cuvântul Domnului, Biblia, şi cuvântările frăţeşti erau toată mângâierea şi tăria lui în vremea suferinţei. Despre acestea vorbea şi altora, chiar şi de pe patul său, scoţând din ele adevăruri şi mângâieri pentru viaţa aceasta şi pentru viaţa veşnică.
La moarte, ajunsese atât de slăbit trupeşte, încât nu avea nici 30 de kilograme. Totuşi sufleteşte era plin de tărie şi credinţă.
S-a stins în dimineaţa zilei de 20 iulie 1966, trecând la Domnul liniştit şi senin.
Serile şi nopţile de priveghere au fost pline de mângâierea Duhului Sfânt. Au luat parte mulţi fraţi şi surori din toate părţile, până departe, de la Brad şi Beiuş. La înmormântare a fost petrecut la fel, cu multe lacrimi şi dragoste. Pe cruce el a lăsat să i se scrie: „Ştiu că Răscumpărătorul meu trăieşte – şi în Ziua de Apoi El mă va învia…”
Domnul să-i facă parte cu cei binecuvântaţi ai Lui în veac. Iar nouă şi tuturor urmaşilor săi să ne ajute să le urmăm credinţa. Amin.
Slăvit să fie Domnul!
Traian Dorz, din Fericiţii noştri înaintaşi
