25 ianuarie – Psalmul 13, vers 1
Bietul suflet omenesc, slab, mic, obosit şi neputincios, cât de puţină răbdare poate încape în el şi cât de repede ajunge la capătul ei, strigând: — Până când, Doamne? Până când, Doamne, vei mai suferi pe cei răi să batjocorească Numele Tău cel Sfânt şi să se ridice contra rânduielilor Tale? Până când, Doamne, mai îngădui prigonirea credinţei Tale şi înjosirea Numelui Tău celui Sfânt? Până când îngădui, Doamne, ca neamurile să fie împinse la moarte ca nişte vite de tăiat şi libertatea celor asupriţi şi neputincioşi să fie nesocotită şi călcată în picioare de cei tirani? Până când, Doamne, vei mai îngădui în ţarina Ta neghina? — Până când? Până la Seceriş!… Numai până atunci! Până la secerişul fiecăruia sau al tuturor. — Până când, Doamne, îngădui ca aleşii Tăi să fie prigoniţi,semnele Tale — lepădate, lăcaşurile Tale — dispreţuite, dreptatea Ta — nesocotită, Cuvântul Tău — împiedicat, Numele Tău — tăgăduit, iar păcatul — bogat, trufaş şi puternic? Până când, Doamne? — Până când vremea îndelungii răbdări hotărâtă pentru aşteptare se va sfârşi pe totdeauna. Numai până atunci! — Până când, Doamne, mă laşi în foc şi în valuri? Până când să mă chinuiesc în starea aceasta care mă apasă de nu mai pot?… Până când să-mi moi pâinea mea mereu cu lacrimile mele şi să umblu mereu flămând, obosit, urmărit ca o fiară, îndurerat, batjocorit şi umilit, fără să fiu vinovat cu nimic faţă de nimeni? Până când, Doamne? — Până vei înţelege sau până vei ispăşi pentru tine sau pentru alţii! Până te vei curăţi — sau până se va dovedi că nu te poţi. Până te vei lămuri tu sau adevărul pentru care lupţi. — Până când, Doamne, să mai sufăr căsnicia aceasta nefericită, boala aceasta sau nedreptatea aceasta asupritoare? — Până la moartea ta sau a celuilalt. Până la împăcarea sau vindecarea bucuroasă sau până la veşnica despărţire. O altă cale nu există! — Până când, Doamne, să mă necăjesc cu îngrijirea copilului meu bolnav, a tatălui sau a soţului neputincios, a mamei bătrâne, a fiului neascultător, a soţiei risipitoare, a vecinului supărător şi cu această muncă grea, cu acest mediu apăsător, cu acest ţepuş în carnea mea? Până când să mă mai rog fără să-mi răspunzi? Până când mă vei uita neîncetat? Până când Îţi vei tot ascunde Faţa de către mine? Până când voi avea sufletul mereu plin de îngrijorare? Până când nu voi scăpa de necazuri? Până când, Doamne? — Dar până când vrei tu să tot strigi şi să tot întrebi atâta, să tot superi şi să tot ispiteşti pe Dumnezeu, suflete nerăbdător? Şi până când, din pricina prea multelor tale strigăte, nu vei auzi răspunsul Lui? Ce ai fi făcut tu dacă Domnul n-ar fi mai suferit pe vrăj-maşii Lui când şi tu erai printre ei? Ce ai fi făcut tu dacă El poruncea să smulgă neghina din holda Lui când şi tu erai neghină? Ce ai fi făcut tu dacă venea Judecata Lui ieri, când şi tu erai neîntors la El şi vinovat de nepocăinţă? Gândeşte-te la toate acestea şi nu mai tot dori, nici nu te mai tot ruga să se grăbească Judecata. Ci te roagă să se prelungească mila şi aşteptarea spre mântuire pentru toţi, cum s-au prelungit pentru tine. Căci şi tu mai ai încă atâta lipsă de mila şi de iertarea lui Dumnezeu! Deci taci înaintea Lui, smerit şi mulţumitor pentru toate!
