„Istoria predicei la Români” de diaconul Dr. Gheorghe Comşa. Bucureşti 1921. O carte tocmai binevenită pentru zilele noastre. Ea tratează o actualitate: ne pogoară în începuturile predicei noastre şi ne duce înainte prin veacuri căutând pe tot locul glasul şi răsunetul amvonului. Această cercetare istorică ne este nouă preoţilor de tot interesul.
Mai mult decât atât: în această expunere istorică am aflat îndemnuri surprinzătoare pentru noi şi cerinţele vremurilor noastre.
«La anul Domnului 1581 aveam predici regulate, cari îndemnau la pocăinţă şi mustrau pe farisei» (pag. 19). Preoţimea din veacul al 16-lea cerea predici şi dacă nu putea avea destule, le copia pe cele avute, le scria cu mâna, le răspândea mai departe: «o dovadă că mai multă râvnă aveau cei vechi de a compune sau copia predici decât poate mulţi preoţi de azi» (pag. 21). Mai mult chiar: «La anul 1600 predicau preoţi cu pregătire*, cu însemnări, cu predici scrise şi studiate (pag. 22 şi 84). Istoria predicei ne arată apoi încă un mare adevăr şi o mare poruncă pentru vremurile noastre:
«Statornicia în credinţă — ortodoxia — a fost apărată prin predici» (pag. 17) şi cuvântul viu. De multe ori această apărare, acest cuvânt l’au vestit oameni nu din cei mai învăţaţi, dar fanatici în credinţa lor. Iată deci istoria ne dă şi ne arată armele cele bune împotriva primejdiei sectarismului.
In special nouă Ardelenilor această carte ne arată că avem înapoia noastră o bogată tradiţie, un amvon ce a răsunat ne încetat în curgerea veacurilor. Cu apariţia acestei cărţi avem mai mult ca un îndemn pentru a sul amvonul. Nu numai Iisus, scripturile, canoanele şi vremurile de azi, ci şi trecutul ar strigă după tăcerea noastră în biserică.
Sunt foarte interesante apoi fazele prin cari a trecut şi s’a desvoltat predica şi mai ales este de tot interesul şi plăcerea a află rolul ce l’a avut cazaniile în biserica noastră.
«Intre Ardeal şi Ţara Românească au existat raporturi de unitate sufletească prin chiar răspândirea cuvântului dzeesc» p. 59.
«Românii de pretutindenea cetiau şi ascultau aceleaşi ca zanii» p. 59.
Se pare că mai multă ispravă făceau cu «unificarea» ca zaniile cele vechi şi bătrâne decât «constituantele» ce’e nouă şi moderne. Dar această carte are şi alte foloase pentru preoţi. Autorul a reazumat aproape toate conţinuturile predicelor aşa că preotului i se dă prilej a alege material de predici» (p. 17). Un alt folos mare e apoi acela de a da o orientare preoţilor în cunoaşterea şi alegerea cărţilor de predici. Autorul are Ia sfârşit şi unele propuneri practice: o revistă pentru predici bune, începerea din partea bisericii a unor acţiuni spirituale; sociale, precum şi retipărirea cu litere latine a o seamă de predici vechi şi bune.
De sine înţeles cartea îşi are şi unele scăderi. E prea săracă în caracterizări şi din cele câte sunt, unele nu sunt destul de bine prinse. Lipseşte apoi o vedere generală şi sistemizată după avânturile, înflorirea, stagnarea sau alte împrejurări în cari s’a desvoltat predica. Lipsesc din ea orizonturile unui istoric de meserie. Fac rea impresie şi predicele model anexate la sfârşit. O predică-model putea fi scoasă din vechimea istoriei, dar nu e în căderea şi competinţa noastră a tinerilor a o da ca încheere Ia o istorie a predicei.
Dar neajunsurile sunt de scuzat. Însuşi autorul le-a prevenit când în introducere spune că «n’are pretenţie de istoriograf». Şi totuşi autorul a făcut muncă de istoriograf.
El a deschis o potecă istorică nouă şi neumblată. Dacă însă această potecă nu e destul de curăţită şi săpată, vor veni alţii să o facă mai largă şi să o sape mai adânc. Harnicul diacon şi-a făcut datoria deplin. Laudă lui. Mai mult: îndemn şi pildă să fie tuturor felul cum şi-a înţeles şi îşi înţelege ‘rostul vieţii în oraşele mari prin cari a umblat. Deschizând uşile bibliotecilor şi a muncii — nu a cafenelelor — ne-a dat o grăitoare dovadă cum ştie a sluji lui Hristos ori unde s’ar află.
Pr. I. Trifa.
Anul XI / Decemvrie 1921 / Nr. 12
REVISTA TEOLOGICIA
