Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Pașii vieții noastre

Pașii vieții noastre

Pașii vieții noastre

Fiecare zi care ne este dăruită de Dumnezeu îşi are importanţa ei, fiind un pas în umblarea noastră pe calea pe care am pornit. Când am păşit pe calea mântuirii sufletului nostru, unii am pornit alergând, alţii cu un pas domol, unii înflăcăraţi, alţii rezervaţi, dar toţi având o căutare, o lipsă, o neîmplinire, o dorinţă a sufletului, un gol ce nu-l puteam nicicum umple.

Cu fiecare zi, noi orizonturi ni s-au deschis în faţă şi, văzând cu ochii noştri, pipăind cu mâinile noastre, auzind cu urechile noastre, ne-am îndreptat paşii mai ales spre ceea ce ni s-a părut nouă mai potrivit cu nevoile pe care le simţeam în acele momente. Dar cu fiecare pas făcut,prin experienţa paşilor din urmă, prin lumina care vine din Cuvântul lui Dumnezeu spre creşterea făpturii, am putut vedea mai bine unde păşim şi spre ce ne îndreptăm.

Mărturisesc că, în primii paşi conştienţi pe care i-am făcut, aveam căutarea, dorinţa, înflăcărarea, râvna, dar pe cât de mari erau acestea, pe atât de mare era nepriceperea, lipsa de experienţă. Din această lipsă de experienţă, de multe ori apare dorinţa de a o lua pe o cale mai „scurtă”, aceasta ducând la pierderea unui timp preţios, ori la durerea mersului pe un teren neumblat sau chiar amândouă.

Mulţumesc bogatei mile a lui Dumnezeu, care s-a îndurat de mine şi m-a scos din văile adânci şi din încrengătura acestei lumi, arătându-mi Calea Oastei Domnului. Din acel moment, am simţit că mersul vieţii mele e mai uşor, drumul mai lipsit de primejdii, hrana mai bogată şi ţinta mai aproape. Drumul pe care îl aflasem m-a fermecat prin puterea pe care o simţeam cu fiece popas al adunării, primind puteri prin rugăciune, tărie prin cuvânt şi îmbărbătare prin umblarea cu fraţii. Aici, pe această cale, am putut simţi ce înseamnă să fii iubit de Hristos, Domnul Iisus devenind Însoţitor pe cale; cu El spre El, nădăjduind să fim şi în El.

Cu trecerea clipelor, zilelor, anilor, prin bogăţia acestei Lucrări, am putut avea parte de o dezvoltare armonioasă, aceasta fiind rodul muncii înaintaşilor care nu au precupeţit niciun efort în jertfirea lor pentru noi, pentru ca noi să creştem în Domnul, chiar mai încet, după măsura dată fiecăruia.

Lucrarea Oastei Domnului a devenit, cu fiecare clipă pe care am trăit-o, adăpostul sufletului nostru în această nemiloasă lume cu al ei tumult de zbucium şi amăgiri. Acum ştiu că Lucrarea Oastei este familia noastră cea de la Dumnezeu în care a fost aşezat copilul nostru cel născut din nou pentru Împărăţia Lui. Dar, la fel ca într-o familie, creştem şi ne responsabilizăm odată cu vârsta. Văzând la părinţii noştri truda, încercăm cu fiecare zi să ajutăm, în măsura în care putem, la lucrul ce se cere. Însă, pentru a ajuta la lucrul Domnului, dintotdeauna a fost o cerinţă: „Întâi să fim, apoi să facem”. Privind la înaintaşii noştri ca la părinţii dragi, văzând ce au fost ei, prin scrierile şi mărturisirile lor, dar şi mărturiile despre ei aduse de cei care i-au cunoscut, noi necunoscându-i personal, ne dorim să fim ca ei, ca să putem ajunge cu ei.

Măsura realizărilor noastre o putem vedea în măsura în care ne comparăm viaţa noastră cu a lor, ţinând cont de lipsurile şi restricţiile acelor vremi.

În lumina aceasta, cercetându-mă, nu pot să nu mă ruşinez de puţinul pe care l-am adunat pentru multele nevoi, de lucrul ce se cerea făcut şi de nevrednicia mea în ceasul cercetării. În vremurile pe care acum le trăim ar trebui să ne îndemnăm fiecare la o cercetare lăuntrică, personală: din tot drumul nostru pe această cale cât a fost în smerenie şi cât a fost în semeţie („suntem fii ai lui Avraam”), cât a fost tăcere şi cât a fost gâlceavă, câţi paşi au fost buni, aducând binecuvântare Numelui lui Dumnezeu, şi câţi paşi au fost răi spre defăimarea Lucrării Domnului; de câte ori am fost obiectivi, gândindu-ne la binele multora şi de câte ori am fost subiectivi doar pentru noi şi ai noştri.

Privind la toate, să vedem cât de mult am folosit din resursele acestei Lucrări, dar mai ales cum le-am folosit, să înţelegem că toată agoniseala părinţilor noştri nu trebuie risipită prin nevrednicia noastră, ci să ne purtăm într-un chip vrednic de chemarea cerească de care am avut parte. Dacă până acum nu am fost, acum mă leg să fiu!

Mi-a rămas în inimă îndemnul unui frate mai mare: „Ostaşii sunt oameni serioşi care nu se joacă cu mântuirea lor sau a altora”.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Slăvit să fie Domnul!

Marian HÎNCU

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *