Ne-am dus la o familie în casa căreia, de la o vreme, se cuibărise un duh al neînţelegerii. La început tăcut, mai apoi făţiş. Am mers apoi mai des în casa aceea. Zicea ea o vorbă – bărbatul găsea de îndată o împotrivire. Zicea bărbatul, găsea ea.
Odată, el ne-a povestit: „Privirile noastre se încrucişau. În lucirea lor sclipea o lumină ticăloasă şi scelerată. Simţeam în mine un îndemn rău căruia nu mă puteam împotrivi, cu toate că voiam să-l înfrunt. Părea că o fiinţă nevăzută, un parazit primejdios se strecurase în mine, spre a mă stăpâni treptat şi desăvârşit. Atunci izbucneau vorbe aspre pe care niciodată nu le mai rostisem, incriminări nebănuite se torceau în mintea mea uluită şi se aruncau vinovat asupra tovarăşei mele; şi ea răspundea la fel. Rămâneam uimit de ascunzişurile fiinţei mele şi de cele ce cu spaimă le întrezăream în fiinţa cu care ani de zile îmi dusesem traiul. Am fost cuprins atunci de un cutremur care mi-a zguduit toată alcătuirea fiinţei mele. Ca într-o străfulgerare dureroasă am întrevăzut prăpastia ce sta foarte aproape de căminul nostru.
Într-o zi, cele două porniri potrivnice s-au izbit dureros. Privindu-ne cu vrăjmăşie veninoasă, eu şi nevastă-mea ne-am spus cuvinte care însemnau o… rupere. Şi totuşi în străfundul sufletului meu vedeam că nu eu eram acela care vorbeam aşa. Dovadă era că o mare mâhnire sălăşluia acolo. Atunci mi-am dat seama că eu eram o victimă şi că numai eu singur nu voi putea scoate pe acest vrăjmaş de acolo. Cugetând aşa, am auzit îndemnul cel bun: «Mergi spre nevastă-ta şi spune-i un cuvânt de împăcare!» O lumină serafică se făcu în sufletul meu; dar, când fu să fac pasul, o mare ruşine mă prefăcu în stană de piatră. Glasul se auzi din nou: «Du-te! Eu îţi poruncesc şi-ţi voi ajuta!» Stăpânit de puterea glasului, am păşit.
Ce greu a fost! Dar pe urmă toate au fost uşoare. Am mers încet şi m-am aşezat lângă tovarăşa mea. I-am zis: «Femeie dragă…, noi avem un Stăpân, ştii Care-i…» Ea mi-a răspuns, abia simţit: «Ştiu…» Se vede că şi în duhul ei se arătase puterea cea mare.
«Uite ce: hai să ne rugăm câteva clipe…» Femeia, în tăcere, se supuse. Zisei în lacrimi: «Doamne, depărtează de la noi demonul neînţelegerii… şi iartă-ne pe noi». Când ne-am sculat de la rugăciune, eram alţii. O uşurare luminoasă cânta în duhurile noastre. Dacă mila şi îndurarea lui Dumnezeu nu veneau peste viaţa noastră, făceam pasul cel greu al despărţirii. Dar El nu ne-a lăsat“.
Slăvit să fie Domnul!
Lenţa COJOCARU / Dărmăneşti, Bacău
