Vorbirea Fratelui Traian Dorz de la o adunare de priveghere, Ceişoara – 1 martie 1980
Stăm aici şi – ca [şi] tăcerea surorii noastre care stă în sicriu – poate că, lângă o astfel de moarte, tăcerea şi lacrimile vorbesc mai mult decât orice cuvinte.
Într-adevăr, toate cuvintele care s-au spus sunt cuvintele lui Dumnezeu şi sunt rânduite nu atât de mult pentru a ne împrospăta nouă faptele vieţii aceleia care pleacă din mijlocul nostru, fiindcă ele sunt aşa de cunoscute şi pentru unii, şi pentru ceilalţi, ci pentru a ne aduce fiecăruia dintre noi aminte de propria noastră viaţă, fiindcă nici unii dintre noi nu ştim care este clipa când va trebui să stăm şi noi în mijlocul familiei noastre într-un sicriu.
Înţelept este acela care se gândeşte înainte. Spune o veche carte de înţelepciune, că înapoi, când e prea târziu, gândesc şi-şi amintesc toţi. Un om credincios, un om care a primit de la Dumnezeu lumina şi înţelepciunea este acela care gândeşte înainte la tot ce are să i se [întâmple]. (…) Şi, când viaţa trupului încetează, aceasta este numai trecerea în altă existenţă, trecerea în viaţa cealaltă.
Moartea este când omul cade în păcat şi se depărtează de Dumnezeu. Acela, şi dacă trăieşte încă pe pământ, este un mort, după cum spune Cuvântul lui Dumnezeu: „Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre în care trăiaţi odinioară după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, al duhului neascultării care lucrează acum în fiii neascultării”. Aceea este moarte, când omul se depărtează de Dumnezeu. Aceea este moarte, când omul cade în păcat. Aceea este moarte, când omul rupe legătura lui cu rădăcina vieţii, care este Hristos. Şi aceea este viaţă, când omul se uneşte cu Dumnezeu, când se întoarce la Dumnezeu, când se uneşte cu Hristos, când capătă naşterea din nou, care este viaţa, altoirea în viaţa veşnică.
Aceste adevăruri nici noi nu le-am ştiut. Au fost atâţia ani în viaţa noastră şi-n viaţa satelor noastre când nimeni dintre noi n-am ştiut aceste adevăruri. Am trăit şi noi în felul celorlalţi oameni, iar la ocazii de-acestea, la seri de priveghere nu erau cântări, rugăciuni, lacrimi, Cuvântul lui Dumnezeu. Eram întunecaţi şi noi în astfel de împrejurări, cum se întâmplă [şi astăzi] acolo unde Dumnezeu este necunoscut, unde sufletele trăiesc în păcat şi-n moarte; şi petrec şi astăzi, în astfel de momente, privegherile lângă morţii lor iubiţi în râsete, în jocuri, în fum de ţigară, în batjocuri şi-n lucruri păgâneşti, la care ţi-e groază acum să te şi gândeşti. Noi… care zicem că suntem creştini, care zicem că facem parte dintr-o Biserică şi o credinţă creştină, în astfel de împrejurări grele, dureroase sau pline de adânci înţelesuri sau de semnificaţii sfinte pentru noi, petrecem necunoscând lucrurile [mântuirii sufleteşti], străini de orice adevăr, ca nişte păgâni.
Slăvit să fie Domnul că a venit şi în viaţa noastră, şi în ţara noastră, şi în Biserica noastră această Lucrare sfântă a lui Dumnezeu, care ne-a trezit pe noi ca o trâmbiţă cerească, din somnul păcatelor, din moartea păcatelor în care eram. Şi ne-a spus: „Nu aşa se petrece! Nu aşa trebuie trăită viaţa! Nu aşa trebuie petrecuţi morţii noştri, nu aşa trebuie să petrecem noi în jurul sicrielor şi în locul acesta în care moartea e pe lângă noi şi ne vorbeşte atât de cutremurător fiecăruia dintre noi”. Şi atunci a început să ni se deschidă nouă ochii şi să vedem şi noi lumina adevărată; şi să cercetăm Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, care era aşa de străină de noi, de ni se părea că nici nu există. Mulţi dintre noi nici nu ştiam că există această carte.
A fost un om trimis de Dumnezeu. Şi omul acela ne-a trezit. Şi omul acela ne-a pus în mână Cartea lui Dumnezeu. Şi omul acela ne-a învăţat cum trebuie să trăim noi lângă morţii noştri, petrecerea lor, ne-a învăţat pe noi cum să ne trăim viaţa noastră în credinţa noastră. Că cei lângă care eram nu ne-au spus niciodată… Şi acela este părintele tău adevărat, care te naşte pentru viaţa veşnică. Pentru că, de cele mai multe ori, părinţii noştri cei trupeşti n-au ştiut, sărmanii, mai mult decât au ştiut [cei dinaintea lor, care au] trăit în păcat şi în întuneric; şi ne-au lăsat şi pe noi cum au fost şi ei… Dar acela care a fost părinte duhovnicesc ne-a trezit la lumină şi ne-a arătat cum să petrecem noi lângă sicriul celor iubiţi ai noştri, aducându-ne aminte de Cuvântul lui Dumnezeu şi pregătindu-ne, ca şi noi, când vom ajunge într-un astfel de loc cum sunt ei, să mergem liniştit şi frumos pe calea morţii, cum am mers pe calea vieţii. Este un proverb care spune aşa: „Când ştii că ai să pui curând mâinile pe piept, caută să le pui bine”. Şi căutarea asta de a pune bine mâinile noastre pe piept este cel dintâi pas, cea dintâi înţelepciune: întoarcerea la Dumnezeu, predarea în slujba lui Dumnezeu, legământul cu Domnul, naşterea din nou şi începutul unei vieţi noi. Pentru că numai pregătindu-ne în felul acesta, atunci când va veni vremea să ne punem mâinile pe piept, le putem pune bine.
Cuvântul Domnului spune aşa: „Ferice de morţii care mor în Domnul, căci faptele lor îi urmează”. Exemplul pe care-l avem aici în mijlocul nostru despre viaţa şi moartea surorii noastre este o pildă pentru noi. O pildă care ne vorbeşte mai mult decât orice alt cuvânt. Pentru că fiecare dintre noi avem de trecut pe acest drum, dar nu-i tot una cum trecem. Un înţelept spunea: „Lemne bune, lemne rele, toate ard. Numai căldura lor nu-i la fel; numai cenuşa lor e alta. Zile bune, zile rele, toate trec. Numai apusul lor nu-i la fel; numai rodul lor e altul. Oameni buni, oameni răi, toţi mor. Numai moartea lor nu-i la fel; numai veşnicia lor e alta”. Fericit este cel care vede înainte şi se gândeşte înainte la aceste lucruri, că înapoi degeaba se mai gândeşte. Pe sicriul acesta scrie că sora noastră Bar Ecaterina a trăit 55 de ani. 55 de ani… o vârstă la care, e adevărat, mulţi nu ajung. Dar e tot aşa de adevărat că mulţi o trec. Data naşterii noastre ne-o ştim fiecare. Data morţii, anul morţii nu şi-l ştie nimeni. Înţelept e acela care se pregăteşte dinainte, pentru ca, oricând va veni data aceasta, ziua aceasta, ceasul acesta, să poată trece liniştit.
Un frate de-al nostru povestea o întâmplare care se poate petrece în fiecare sat. Era, într-o comună, cimitirul neîngrădit. Crucile erau răsturnate, ca acolo unde animalele se duc libere prin cimitir. Preotul le-a spus odată la o adunare parohială cetăţenilor:
– Trebuie să strângem bani, să îngrădim cimitirul, că toţi avem nevoie şi toţi avem de mers acolo.
Un tânăr s-a ridicat:
– Să dea cei bătrâni, că ei se duc! Ei, este sigur că se duc. Noi, cei tineri, mai avem vreme.
Şi s-a împotrivit, să nu dea nimic pentru îngrădirea şi pentru îngrijirea cimitirului. Dar cel dintâi pe care l-au înmormântat după aceea a fost chiar tânărul acela. Dumnezeu i-a arătat că viaţa nu-i sigură pentru nimeni şi că nimeni nu trebuie să vorbească cu îndrăzneală despre moarte şi despre lucrurile acestea despre care trebuie să vorbeşti totdeauna cu cutremur şi de care să te apropii cu teamă şi cu frică de Dumnezeu. A fost o pildă pentru tot satul întâmplarea aceasta. Şi a fost un exemplu cutremurător pentru toţi. Pentru ca omul să nu vorbească niciodată cu îndrăzneală împotriva lui Dumnezeu şi împotriva morţii. Să nu fie niciodată nimeni sigur de ziua de mâine. Dacă este ceva bun, să-l facă astăzi, deplin încredinţat că oricare dintre noi putem ajunge să avem cel dintâi nevoie de un sicriu, de o cruce, de-un cimitir.
Cuvântul lui Dumnezeu este acela care ne înştiinţează – şi-i fericit acela care ţine seama de acest Cuvânt. Niciodată şi nicăieri n-avem un prilej mai potrivit să ne gândim la slăbiciunea firii noastre şi la grabnica noastră plecare de pe pământ ca într-o seară de priveghere lângă un sicriu al unei fiinţe care până ieri a fost printre noi, cu care am vorbit, cu care ne-am petrecut, ne-am ajutat, ne-am mângâiat şi ne-am călăuzit unii pe alţii, îndemnându-ne la dragoste şi la fapte bune, cum spune Cuvântul lui Dumnezeu.
Noi Îi mulţumim lui Dumnezeu de fiecare dată când un suflet credincios de frate sau soră sfârşeşte cu bine călătoria vieţii şi ajunge acasă. Ce fericite sunt aceste două cuvinte: „Merg acasă!”. De multe ori mi-am adus aminte de aceste două cuvinte lângă sicriele celor iubiţi care au plecat.
Eram copil… Am fost odată la munte. Şi era departe până acolo… Şi când am venit înapoi era seară. Veneam cu mai mulţi; obosiţi, flămânzi, rupţi de oboseală. Şi, când unul dintre noi ajungea pe lângă casa lor, ce fericit era când spunea: „Eu am ajuns acasă!”. Noi mai aveam de mers… Eram obosiţi şi fiecare pas ne părea o greutate. De fiecare dată când cineva ajungea acasă şi intra pe portiţă era fericit.
Noi călătorim acum tot aşa. Unii dintre noi ajung mai repede acasă. Ce liniştiţi şi fericiţi sunt cei care intră acasă când e noapte, când e oboseală, când e greu, când e furtună afară! Şi ce greu e pentru ceilalţi care trebuie să mai meargă, care mai au încă de mers şi drumurile deseori sunt cu noroaie şi vremea adeseori e grea, şi drumul e aşa de apăsător până când ajungi… Pe calea vieţii noastre acum, cei care am petrecut atâţia ani şi avem viaţa înapoi, am ajuns obosiţi. Abia aşteptăm să ajungem şi noi. Fericit e cine ajunge cu bine şi poate intra… „Am ajuns acasă… Mulţumesc lui Dumnezeu”. Pe drumul vieţii sunt atâtea primejdii pentru toţi! Din cauza necredinţei, viaţa sufletească a ajuns foarte grea pe pământ. Dumneavoastră, cei mai în vârstă, vă aduceţi aminte despre părinţii noştri, înaintaşii noştri, câtă frică de Dumnezeu au avut. Cum ştiau ei să respecte sărbătorile, posturile, tot ce era sfânt în viaţa lor. Ei n-au cunoscut prea mult, n-au ştiut atâta carte, [n-au avut] atâtea cunoştinţe câte avem noi. Dar atâta cât au ştiut, puţinul pe care l-au ştiut l-au trăit cu toată credinţa lor. Şapte săptămâni înainte de Paşti, în oalele lor nu fierbeau mâncare de dulce. Au avut, în viaţa lor, temere de Dumnezeu şi respect de tot ceea ce au ştiut că este sfânt. Înfrânarea lor era rodul credinţei lor şi al dragostei lor de Dumnezeu.
Când oamenii au zis: „Cunoaştem mai mult! Ştim mai mult!”, au început să trăiască mai puţin temerea de Dumnezeu şi respectul faţă de lucrurile sfinte.
Când eram copil, dacă la şapte sate era un om care înjura Numele lui Dumnezeu, vorbeau despre el ca despre ceva îngrozitor şi rar. Acum şi copiii înjură Numele sfânt al lui Dumnezeu; şi femeile înjură Numele sfânt al lui Dumnezeu. Fărădelegea, păcatul s-au înmulţit atât de mult… De aceea viaţa sufletească, de aceea viaţa de credinţă a decăzut. Acum oamenii care se chemă credincioşi trăiesc cu mai puţină frică de Dumnezeu de cum trăiau oamenii care erau necredincioşi atunci. Oamenii fără cunoştinţă aveau în sufletul lor înnăscută cinstea, temerea de Dumnezeu şi evlavia. La nivelul cunoştinţei lor, cât ştiau ei, s-au silit să trăiască cu evlavie şi se fereau de ceea ce este rău. Acum, din cauza lipsei de credinţă, din cauza înmulţirii păcatului, a slăbit atât de mult credinţa chiar şi în cei credincioşi. Şi, în loc să trăiască cu frică şi cu evlavie, în smerenie şi în sinceritate, şi-n supunere Cuvântul lui Dumnezeu, au ajuns să facă, cei mai mulţi, un prilej de certuri şi de dezbinări, şi de răstălmăciri din Cuvântul lui Dumnezeu, păcătuind astfel nu prin necunoaştere, ci prin cunoaştere împotriva lui Dumnezeu.
Deci, în toată starea aceasta slabă şi întunecoasă, şi grea, când vedem o viaţă sfântă a unei fiinţe credincioase, care-şi duce în smerenie, în frică de Dumnezeu şi-n evlavie viaţa şi şi-o sfârşeşte cu bine, trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu. Pentru că credinţa e tot mai puţină; dragostea adevărată de Dumnezeu este tot mai puţină; viaţă sfântă şi ascultătoare de Dumnezeu e tot mai rară pe pământ. Şi trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu când mai vedem în jurul nostru şi-n mijlocul nostru astfel de oameni pentru care putem mulţumi lui Dumnezeu şi-n urma cărora putem şi noi păşi liniştiţi: şi copiii, şi fraţii, şi ceilalţi, pentru că viaţa lor a fost o pildă binecuvântată.
Ce fericiţi am fi şi noi dacă, lângă sicriul nostru, alţii vor putea spune mâine acelaşi lucru! Că am fost un părinte credincios, un soţ credincios, un fiu credincios, un frate credincios, un vecin credincios, un sătean credincios, un om credincios.
Noi Îi mulţumim lui Dumnezeu că am avut ocazia să putem fi în clipa aceasta lângă acest sicriu. Fiindcă pilda vieţii şi părtăşia iubirii credincioase a sufletului acestuia care se duce ne-a mângâiat şi ne-a îmbărbătat pe toţi. Dorim din toată inima ca şi celor care rămânem în urmă şi care avem o cunoaştere despre Dumnezeu – fie fraţi, fie surori, fie tineri, fie bătrâni – să ne fie un îndemn şi Cuvântul lui Dumnezeu din seara aceasta. Şi încheierea vieţii fericite şi credincioase a scumpei noastre surori să ne fie un îndemn, ca şi noi, dacă până aici nu ne-am dat chiar toate silinţele să fim nişte adevăraţi credincioşi care să lăsăm în urma noastră o viaţă curată şi frumoasă, cel puţin de-aici înainte să ne dăm toate silinţele. Că nu se ştie, după acest sicriu, pe care-l vom mai petrece pe drumul veşniciei.
S-a spus aici că moartea nu este o nimicire a trupului; şi nu este! Moartea este numai trecerea în altă existenţă. Moartea este numai un prag peste care trec în cealaltă casă. Nici mormântul nu este un loc veşnic. După cum casa aceasta n-a fost o casă veşnică, nici mormântul nu este o casă veşnică, cum spun foarte mulţi. Şi de-acolo ne vom muta. În ziua când trâmbiţa cerească a arhanghelului va suna şi morţii vor învia din morminte – după cum spunem de fiecare dată când [rostim]: „…şi iarăşi o să vină, cu mărire, să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit” – abia atunci, unde vom merge după ce vom ieşi din morminte, acolo va fi locul nostru. Acolo vom petrece veşnicia. La asta trebuie să ne gândim noi! Foarte mulţi se gândesc să-şi facă casă cât mai mare, mai spaţioasă, mai comodă, mai confortabilă acum. Alţii se gândesc şi [pentru] după moarte: să-şi pregătească o criptă, o cruce, un loc cât mai comod şi mai frumos în cimitir. Puţini însă sunt cei care se gândesc să-şi pregătească adevărata locuinţă în care vor fi veşnic. Şi acela este locul de dincolo de cimitir, locul pe care-l vom avea după ce vom învia din groapă, din mormânt. Acela va fi adevăratul nostru loc. Şi pilda acestui sicriu acum şi cuvintele pe care le-am auzit sunt toate înştiinţări, sunt toate îndemnuri să ne pregătim noi acel loc de la a treia casă, în care vom ajunge după ce vom trece în existenţa cealaltă.
Sicriul acesta este numai un mijloc de călătorie. Ne ducem spre mormânt. De-acolo vom pleca spre locul nostru cel veşnic în ziua învierii. Noi nu ne despărţim pentru totdeauna. A fost o vreme când şi noi credeam că moartea este o despărţire pentru totdeauna. A fost o vreme când [credeam cum] ni se tot spunea la toate înmormântările la care am fost de faţă: „Jalnici ascultători… ne despărţim pentru totdeauna”. Şi ni se spunea [ca din partea celui adormit]: „Plecând din mijlocul vostru, îmi iau rămas bun pentru totdeauna…”. Şi ni se spunea în pomelnic: „…de la fii, de la părinţi, de la fraţi” şi aşa mai departe. Şi „jalnicii ascultători” ziceau: „E pentru totdeauna despărţirea”.
A venit o vreme însă când, prin harul lui Dumnezeu şi prin Evanghelia care ne-a fost nouă mărturisită, noi am căpătat credinţa adevărată că despărţirea morţii nu este o despărţire pentru totdeauna. Şi aceasta ne umple nouă inima de încredere liniştită. E adevărat că orice despărţire e, pentru un moment, un prilej de durere şi de lacrimi. Când pleci de-acasă, chiar şi numai pentru o zi, şi te desparţi de mama sau de tata, sau de copii, e o despărţire, e ceva care-ţi întunecă pentru moment ochi; îţi umezeşte ochii, îţi întristează pentru moment inima. Dar când te gândeşti şi zici: „Iar ne întâlnim!”, inima ţi se înviorează, pentru că despărţirea nu e pentru totdeauna.
Şi această plecare din mijlocul nostru, noi am ajuns acum să credem, prin harul lui Dumnezeu, că nu este despărţire pentru totdeauna. Ci că e o plecare pentru un timp… Ea s-a dus înainte. A venit de departe. A suferit. A umblat greu. Şi acum ea a ajuns lângă poarta casei. A spus: „Eu am ajuns!”. În curând ajungem şi noi. Şi acolo ne întâlnim cu toţii. Asta-i bucuria cea mare pe care ne-o dă nouă credinţa şi pe care ne-a dat-o nouă Hristos. De când ne-am întors la Domnul Iisus şi am aflat că există speranţa unei vieţi veşnice şi a unei nedespărţiri veşnice, şi El ne-a dat – prin credinţa în El – această nădejde şi încredinţare vie, noi de-atunci ştim… ştim sigur că tot Cuvântul lui Dumnezeu este adevărat şi că nu mai este moartea o despărţire pentru totdeauna, ci este o depărtare pentru un timp.
Sora noastră a ajuns la odihnă. Vom ajunge şi noi. În curând, şi pentru noi soseşte ceasul plecării. Dar acest ceas nu este întunecat şi plin de durere şi de tristeţe, şi de deznădejde, ci un ceas peste care vine o lumină de sus, care este mângâierea şi nădejdea noastră. Vom ajunge cu toţii acolo unde nu mai este despărţire; nu mai este nici suferinţă, nici durere, nici lacrimi, nici necaz, ci o bucurie veşnică şi plină de pace şi de strălucire. Pentru că Hristos Domnul nostru a murit în locul nostru. El a murit pentru ca noi să nu mai murim niciodată, ci să trecem din moarte la viaţă, cum a zis Cuvântul Său: „Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine în veac nu va vedea moartea, ci a trecut din moarte la viaţă”.
Omul se îngrozeşte de moarte. Se tot scrie şi pe toate cărţile moartea e înfăţişată într-un chip îngrozitor. Un schelet urât, de care te înfiorezi întotdeauna. Oamenii aşa au văzut moartea şi aşa şi-o închipuie. Şi poate că, pentru cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu, îngerul morţii trebuie să fie într-un chip îngrozitor. Noi am fost de faţă la moartea multor oameni care n-au crezut în Dumnezeu; care nu s-au întors la Dumnezeu; care n-au ascultat de Cuvântul lui Dumnezeu. Ei, să ştiţi… dar poate că şi dumneavoastră aţi văzut pe câte un necredincios murind. Cred că v-aţi înfiorat. Cu câtă groază se apropie cel necredincios de moarte… Cât de înspăimântat e! Cum ar vrea să nu moară! Cum ar vrea să se ţină cu toată puterea de viaţă, să nu se ducă! Dar n-are încotro. Omul trebuie să meargă. Mulţi văd în clipa morţii vedenii înspăimântătoare. Faţa li se crispează, ochii li se holbează, mâinile li se încrâncenează şi nu mai ştiu ce să mai facă!… Asta este trecerea în veşnicie a celor care nu şi-au pregătit o moarte fericită.
Dar ce liniştită şi fericită e moartea celui credincios! El nu vede moartea. Domnul Iisus a spus un cuvânt: „Cine crede în Mine în veac nu va vedea moartea”. Nu-l vede pe îngerul morţii. Îngerul înspăimântător care îl îngrozeşte pe cel care nu s-a întors la Dumnezeu este acoperit, este îndepărtat de Hristos. Domnul Iisus a spus: „Pentru cine crede în Mine, Eu Mă voi întoarce şi Eu vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi”. Pentru cel credincios nu vine moartea să-l ia în clipa plecării. Pentru acela vine Domnul Iisus. Vine îngerul Domnului, cu chipul lui strălucit şi fericit, şi binecuvântat. Mulţi dintre credincioşi, în clipa morţii, încă înainte de a trece să-şi dea sufletul, L-au văzut pe Domnul. Şi le-au spus celor din jurul lor: „Văd pe Domnul Iisus! Sunt fericit!”. Un frate credincios spunea [celor din] jurul lui:
– Tăceţi! Tăceţi!
– Dar de ce, tată? i-au zis cei din casă.
– Se strigă în cer apelul celor care trebuie să meargă. În curând o să spună şi numele meu. Înaintea mea aud spunându-se: „Prezent!”; strigă nume şi spune: „Prezent!”. În curând trebuie să spună şi numele meu.
Şi când a sosit un moment (ceilalţi n-au auzit), el a strigat: „Prezent! Vin, Doamne Iisuse!”. Şi în clipa aceea, cu o faţă strălucită şi fericită, a trecut în veşnicie. Pe el îl chema Domnul! Pentru astfel de credincioşi venise Domnul, nu îngerul înfiorător şi îngheţat, şi friguros, şi plin de cutremur al morţii.
Câtă vreme omul e sănătos, câtă vreme-i tânăr, câtă vreme-i tare, poate gândi şi poate privi şi asculta cu nepăsare astfel de cuvinte. Dar vine ziua! Vine sigur ziua! Că nici sănătatea, nici tinereţea, nici puterea nu-s o garanţie. Cei mai mulţi oameni mor tineri; bătrâni ajung să moară puţini – dumneavoastră ştiţi aceasta. Şi atunci va trebui să meargă pe neaşteptate în faţa lui Dumnezeu. Atunci nu mai râde omul. Atunci nu mai zâmbeşte nepăsător şi batjocoritor. Atunci se cutremură. Atunci s-ar ţine de orice, să nu moară. Însă nimeni nu poate să se împotrivească chemării morţii, ci trebuie să se ducă, fie că vrea, fie că nu vrea, atunci când acesta soseşte.
De aceea e înţelept pentru fiecare om să-şi pregătească mai dinainte acest lucru la care va trebui să ajungă vrând-nevrând. Fericit este acela care a înţeles şi care priveşte lucrurile acestea cu seriozitate, şi se pregăteşte mai dinainte. Pentru că, încă o dată: „Viaţa nu-i sigură pentru nimeni”; mâine nu-i al nimănui. Mâine e numai al lui Dumnezeu. Astăzi este al nostru… dacă şi astăzi, întreg, poate fi al nostru… Fiindcă pe mulţi i-a cuprins şi i-a surprins moartea pe neaşteptate. Oricând poate să vină un accident, o nenorocire, un atac cerebral, un atac de cord… orice lucru poate să se întâmple, cum s-a întâmplat la foarte mulţi. (…)
preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 6
