Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Pocăinţa

Pocăinţa

Pocăinţa

Duminica a XXXIV-a după Rusalii

(a Fiului Risipitor)

Evanghelia de la Luca 15,11-32

11 Şi a zis: Un om avea doi fii. 12 Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea. 13 Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. 14 Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. 15 Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. 16 Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. 17 Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! 18 Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; 19 nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. 20 Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. 21 Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. 22 Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; 23 şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; 24 căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. 25 Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. 26 Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. 27 Iar ea i-a răspuns: Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. 28 Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. 29 Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. 30 Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. 31 Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. 32 Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.

1. Trei pilde despre cum este Dumnezeu. În Lc 15 sunt redate trei pilde prin care Mântuitorul ilustrează mila adâncă a lui Dumnezeu pentru cei pierduţi, harul Său nemărginit pentru păcătoşii care se întorc la El şi bucuria Sa şi a cerului întreg pentru pocăinţa şi mântuirea lor.

„Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut” (Lc 19,10) – iată una din învăţăturile fundamentale ale Sfintei Evanghelii! O învăţătură care ne umple de bucurie şi de nădejde. Cei care se socotesc „drepţi” nu pot să preţuiască iubirea şi harul lui Dumnezeu. Ei se încred în propria lor „dreptate” şi, în delirul lor nebun, falsificând însăşi credinţa despre adevăratul Dumnezeu, îşi imaginează un „dumnezeu” numai pentru ei, un „dumnezeu” care ar putea să privească în mod nepăsător pierzarea celor mai mulţi dintre fiii săi. Am scris aici „dumnezeu” fără majusculă, şi aceasta deoarece o astfel de imagine nu este nicidecum aceea a adevăratului Dumnezeu, ci a unul fals dumnezeu, a unui idol.

Aceasta era, mai ales, greşeala „fariseilor şi a cărturarilor” adversari ai Mântuitorului. Contextul pildei din Evanghelia acestei Duminici ne indică în mod clar că intenţia ei este tocmai de a oferi o replică la această gravă eroare. Văzându-L pe Iisus înconjurat de vameşi şi păcătoşi, „fariseii şi cărturarii cârteau, zicând: Acesta primeşte la Sine pe păcătoşi şi mănâncă cu ei” (Lc 15,1-2). După cum Îl înţelegeau ei pe Dumnezeu, El nu putea fi pentru cei păcătoşi decât un Judecător nemilos. Se vede că, oricât erau ei de „cărturari” – titlu care indica îndeosebi calificarea lor de „specialişti” în Biblie – n-au priceput totuşi un adevăr fundamental despre Dumnezeul Bibliei: acela că El este iubitor de oameni; că El „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim 2,4; cf. Ps 144,9; Iez 18,32; 33,11; II Petru 3,9). N-au priceput nimic din multele exemple biblice de primire a păcătoşilor prin pocăinţă. Nici, de pildă, lecţia extraordinară pe care Dumnezeu i-a dat-o lui Iona, despre iubirea şi mila sa nemărginită pentru toate făpturile Sale (Iona 4,9-11).

Unei astfel de situaţii îi răspund cele trei pilde cuprinse în capitolul al 15-lea al Evangheliei de la Luca: pilda cu oaia cea pierdută (v. 3-7); pilda cu drahma cea pierdută (v. 8-10); şi pilda fiului risipitor (v. 11-32). Falsei înţelegeri a „fariseilor şi a cărturarilor”, Domnul – prin aceste pilde – îi răspunde: „Nu, Dumnezeu nu este aşa cum vi-L imaginaţi voi! Cu totul altfel este Dumnezeu! El îi iubeşte pe toţi copiii Săi! Ca un Părinte atotiubitor, El suferă nespus pentru oricare dintre fiii Săi care este gata să se piardă. Iar Eu, Păstorul Cel Bun (cf. In 10,11 şi urm.), am venit să caut oaia cea pierdută. Şi cerul întreg se bucură pentru un păcătos care se pocăieşte (v. 7; 10; cf. v. 23 şi 32)”.

2. „Dumnezeul celor ce se pocăiesc”. Osândindu-L pe Mântuitorul pentru că-i primeşte la Sine pe păcătoşi, adversarii Săi ignorau încă un aspect important: că aceştia, prin însuşi faptul că-L primeau pe Hristos, prin însuşi faptul că primeau cuvântul şi harul Său, încetau de a mai fi păcătoşi!

Îl acuzau, de pildă, pe Iisus pentru faptul că a intrat în casa lui Zacheu. Dar care dintre cei ce-L acuzau atunci ar fi fost în stare să facă ceea ce a făcut Zacheu: să-L primească cu atâta bucurie pe Domnul nu numai în casa, ci mai ales în inima sa, lepădându-se dintr-o dată şi definitiv de păcatele sale şi devenind un om nou?

Mântuirea are două laturi, două dimensiuni: una este partea lui Dumnezeu, iar cealaltă a omului care se întoarce la Dumnezeu. Pentru ca cineva să se mântuiască, trebuie să se întâlnească amândouă aceste dimensiuni, adică trebuie să se întâlnească voinţa de mântuire a lui Dumnezeu cu voinţa de mântuire a omului. Dacă primele două pilde din Lc 15 evidenţiază mai ales lucrarea lui Dumnezeu şi bucuria Sa pentru păcătosul care se pocăieşte, a treia – cea cu fiul risipitor – pune într-o lumină cum nu se poate mai clară şi a doua dimensiune, adică partea omului, pocăinţa sa.

      Într-adevăr, poate nici o altă pagină a Sfintei Scripturi nu ilustrează mai strălucit traseul întoarcerii omului căzut, până la restaurarea sa deplină în comuniunea cu Dumnezeu.

3. Istoria (tabloul) pildei – comună în viața lumii noastre. Pildele (parabolele) evanghelice au, de obicei, un tablou şi o aplicare. Tabloul pildelor este luat întotdeauna din viaţa de toate zilele. Aşa este situaţia şi cu tabloul pildei din Evanghelia de astăzi. Un tablou pe care, de altfel, îl întâlnim atât de des în lumea noastră: copii care nu au nevoie de părinţi, ci numai de banii şi de averea lor; copii pentru care plecarea în lume este mai bună decât casa şi familia părintească; copii care nu ştiu decât să risipească uşor şi repede ceea ce părinţii au adunat cu multă greutate şi în timp îndelungat; copii care preferă casei părinteşti societatea prietenilor răi şi a desfrânatelor. Şi, o, cât de mare este jalea părinţilor în astfel de cazuri! Mai ales dacă sunt cu adevărat părinţi, care se gândesc şi la sufletul, iar nu numai la trupul copiilor lor! Mai rare sunt însă cazurile de adevărată întoarcere a acestor copii pierduţi (fii și fiice care au luat calea păcatului). Dar când aceasta se întâmplă, cât de mare este bucuria părinţilor cu adevărat buni, care niciodată n-au încetat să se roage pentru copiii lor risipitori, n-au încetat să spere că aceștia îşi vor veni în fire şi să aştepte – cu dor nespus – întoarcerea lor!

4. Aplicarea pildei: Dumnezeu – un Tată „risipitor”! Evanghelia ne sugerează şi aplicarea pildei. Dacă ţinem seama de context – aşa cum l-am prezentat mai înainte – aplicarea avută în vedere de Mântuitorul priveşte mai ales partea a doua a tabloului: adică, pilda ilustrează marea iubire a lui Dumnezeu pentru toţi fiii Săi şi bucuria Sa pentru păcătosul care se pocăieşte, o bucurie la care El asociază cerul întreg şi la care se cuvine să se asocieze şi toţi fiii Săi credincioşi de pe pământ. Cu fiul întors acasă, tatăl face risipă de daruri. Nu-l iartă numai – şi nici nu-i mai aduce aminte de trecut –, ci îl onorează. Pare un om strâns la mână, căci fiul mai mare îi reproşează zgârcenia în ce-l priveşte pe el. Dar îşi risipeşte cu generozitate darurile pentru cel întors. Astfel încât, ţinând seama de această generozitate, dar şi de context, în loc să vorbim de pilda fiului risipitor, ar trebui mai degrabă să vorbim de pilda Tatălui risipitor. „Iată, aşa este Dumnezeu! – le spune Mântuitorul adversarilor Săi. Iubirea şi generozitatea Sa sunt fără margini pentru păcătoşii care se pocăiesc!”

5. Chipul și treptele pocăinței adevărate. Pe lângă aceasta însă, aşa cum spuneam, pilda ne arată partea omului în lucrarea pocăinţei. Ea ne descrie foarte limpede nu numai căderea omului prin păcat, ci mai ales naşterea şi creşterea pocăinţei în inimă şi apoi realizarea ei practică. Fiul risipitor şi decăzut, mai întâi de toate „şi-a venit în sine”; venindu-şi în fire, şi-a adus aminte de tatăl său, de bunătatea sa, şi cât de fericită şi îmbelşugată este viaţa în casa tatălui său; a recunoscut distanţa imensă între ceea ce a fost şi ceea ce este acum, a recunoscut adică starea de adâncă decădere în care l-a adus păcatul; biruindu-şi cu curaj ruşinea, s-a hotărât să se întoarcă la tatăl său – o întoarcere plină de îndrăzneală, dar smerită şi însoţită de mărturisirea păcatului pe care l-a săvârşit atât împotriva lui Dumnezeu (Care porunceşte cinstirea părinţilor şi osândeşte desfrâul) cât şi împotriva tatălui său (pe care l-a aruncat într-o atât de grea şi îndelungată suferinţă); se smulge, se ridică din această stare de decădere (textul vorbeşte de două ori de „scularea” sa, v. 18 şi 20); îşi mărturiseşte plin de umilinţă păcatul şi nevrednicia: „Tată, greşit-am la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău” (v. 21; cf. v. 18-19).

Pilda ne arată astfel chipul adevăratei pocăințe, dar și treptele ei. Acestea sunt:

  • trezirea, căci aceasta este „venirea în sine” (în starea de păcat, omul trăieşte „în afara lui însuşi”, adică în contradicţie cu propria-i natură);
  • îndreptarea inimii spre Tatăl ceresc spre „Casa” Sa (Biserica), în care toţi sunt îmbelşugaţi de darurile dumnezeieşti („Câți argați ai Tatălui meu sunt îndestulați de pâine”, v. 17b);
  • recunoaşterea păcatului şi a decăderii adânci în care el te-a aruncat („iar eu pier aici de foame”, v. 17c);
  • scularea (ridicarea) din starea de păcat („sculându-mă”, v. 18a; cf. v. 20a)
  • hotărârea („mă voi duce la Tatăl meu”, v. 18b; cf. v. 20a);
  • mărturisirea smerită şi sinceră a păcatului, în întreaga-i grozăvie, şi a nevredniciei în care el te-a aruncat („Tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău”, v. 21; cf. v. 21);
  • legământul de a-I sluji numai lui Dumnezeu, cu cea mai mare umilinţă şi în locul cel mai de jos („Fă-mă ca pe unul din argaţii Tăi”, v. 19b).

      Străbătând cu grabă aceste trepte, cel smuls din păcat se va trezi fără zăbavă în bucuria îmbrățișării atotbune a Tatălui ceresc.

6. Păcătosul iertat. Străbătând aceste trepte, păcătosul încetează de a mai fi păcătos. Păcatul îi rămâne numai ca o amintire de groază. E adevărat că el nu-și va putea uita păcatul, iar amintirea păcatului îl va ține într-o stare smerită. Psalmistul David, în neîntrecuta sa mărturisire şi rugăciune de pocăinţă dintr-o gravă stare de păcat, zice: „Păcatul meu înaintea mea este pururea” (Ps 50,4). Dar Dumnezeu îi şterge, îi uită şi îi vindecă păcatul cu desăvârşire, căci zice prin gura proorocului Isaia (1,18): „De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi, şi de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face”. El îl restaurează pe păcătos în mod deplin în iubirea şi în Casa Sa. Cu fiecare păcătos care se pocăieşte, Dumnezeu, prin harul Jertfei şi al Învierii lui Hristos, săvârşeşte o adevărată minune a învierii din morţi. De aceea şi este pocăinţa o mare şi sfântă Taină. Iar fratelui celui mai mare şi neiertător – adică celui care osândeşte primirea păcătoşilor de către Hristos –, Tatăl îi aduce aminte că „trebuie să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat” (v. 32).

7. Adevărata și falsa pocăință. Pilda ne arată ce înseamnă pocăința adevărată, adică smulgerea din păcat și reintrarea în dragostea și în harul nemăsurat al lui Dumnezeu.

Să ne ferim a confunda această pocăinţă, de care cu toţii avem nevoie, cu falsa pocăinţă, a celor care numesc „pocăinţă” nu părăsirea păcatului, ci părăsirea Bisericii, nu smerenia, ci trufia, nu mărturisirea propriilor păcate, ci dispreţul şi osândirea altora, nu apropierea de Taina învierii duhovniceşti (Pocăința), ci negarea Bisericii și a tuturor Tainelor ei dumnezeieşti şi mântuitoare.

Creștinul este chemat să se pocăiască neîncetat, nu o singură dată. Pocăința este începutul, mijlocul și sfârșitul viețuirii creștine. Este chemarea și porunca atotcuprinzătoare, care îl face pe om în stare să împlinească toate celelalte porunci dumnezeiești. Pocăința este necesară nu doar pentru a primi harul dumnezeiesc, ci și pentru a-l păstra sau a-l redobândi. Întrucât omul păcătuiește zi de zi, este dator să se pocăiască zi de zi. Oricât ar fi de înaintat duhovnicește, are nevoie de pocăință. Aceasta nu se epuizează în anumite fapte, nici nu se limitează la anumite perioade de timp. Lucrul ei nu sfârșește niciodată. Pocăința este pentru credincios lucrarea lui pe viață. Cu cât mai mult se pocăiește cineva, cu atât mai mult își cunoaște păcatul, își conștientizează nimicnicia, își deplânge ticăloșia și aleargă la mila lui Dumnezeu. Astfel pocăința devine calea cunoașterii de sine, dar și a cunoașterii lui Dumnezeu, căci îl apropie pe om de Dumnezeu și îl face tot mai receptiv la harul Sau.

Din pilda cu fiul întors la Tatăl, înțelegem că pocăința poate fi definită ca întoarcere de la starea „împotriva firii” la cea „dupa fire” sau conformă cu firea. Iar întoarcerea aceasta se realizează prin dureri și asceză, nu la simplul mod declarativ. Iarăși, pocăința este lepădarea păcatului și stăruința în virtute, depărtarea de rău și întoarcerea către bine. Iar aceasta se întâmplă când omul se osândește pe sine ca păcătos și caută cu zdrobire sufletească mila lui Dumnezeu. Pocăința nu este, în ultimă analiză un fapt numai moral, ci unul existențial. Nu aparține nivelului psihologiei sau al comportamentului social, ci nivelului vieții duhovnicești. Precum păcatul nu constă numai în încălcarea poruncilor morale, ci, mai ales, în îndepărtarea de izvorul vieții, de Dumnezeu, tot așa și pocăința nu constă simplu în îndreptarea morală, ci în întoarcerea la Dumnezeu și în primirea harului Său. Pocăința rupe mintea de păcat și o lipește de pomenirea lui Dumnezeu; o duce la unirea cea după har și la împreună-petrecerea cu Dumnezeu, ce se săvârșește tainic in inima omului, pe „tronul harului”.

Vrem să ştim ce-i pocăinţa? Să revenim mereu la istorisirea cu fiul cel care era pierdut şi s-a întors la Tatăl, să recitim, „iară şi iară” – nu numai cu ochii şi cu buzele, ci mai ales cu inima, cu o inimă smerită şi sinceră – această minunată pildă a Mântuitorului, adevărată „Evanghelie în Evanghelie”.

 

PR. PROF. DR. VASILE MIHOC
LUMINA EVANGHELIEI
Exegeze la Evangheliile duminicale
Editura Agnos

error

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!